Corpul uman este format din urmatoarele parti majore:
a) cap - contine cea mai mare parte a Sistemului Nervos;
b)gat - face legatura intre cap si restul corpului;
c)trunchi - contine cavitatea toracica, si cea abdominala;
d)membre - 1. superioare - legate de trunghi prin centura scapulara;
2.inferioare - legate de trunchi prin centura pelvina;

Corpul indeplineste mai multe functii:
1. Functia de nutritie(realizata prin):
-sistemul respirator
-sistemul digestiv
-sistemul circulator
-sistemul excretor
2. Functia de relatie
- sistemul nervos
- sistemul endocrin
- aparatul locomotor
3. Functia de reproducere
- sistemul reproducator masculin
- sistemul reproducator feminin

   Sângele care circula prin vasele sanguine transporta nu numai oxigenul ci si alte substante nutritive indispensabile functionarii organismului si în acelasi timp transporta substantele de balast de la nivelul tesuturilor, care acumulânduse devin toxice cum ar fi bioxidul de carbon. Aceasta circulatie în dublu sens nu se poate opri niciodata; într-un adult de statura medie circula circa 5 l de sânge în care se gaseste cam 1 l de oxigen (cantitate care în conditii de repaus este suficienta pentru patru minute, în caz de efort intens numai pentru un minut). În plus nu tot oxigenul ajunge în tesuturi, sângele permite trecerea unei oarecare cantitati de oxigen si îsi continua drumul pentru a colecta noi „încarcaturi”.

      Sistemul circulator
  Sângele nu ar putea ajunge în toate partile organismului nostru fara existenta sistemului circulator, sistem de transport de o mare capacitate. În centrul acestui sistem circulator se afla inima. Inima are doua pompe musculare una dreapta si una stânga. Pompa din partea dreapta, prin asa zisa circulatie mica, îndruma sângele în plamâni, unde se oxigeneaza. De aici sângele ajunge în partea stânga a inimii si de aici prin circulatia mare împânzeste tot organismul. Sângele oxigenat circula prin artere. Aceste artere se împart în ramuri mai mici, numite arteriale, care au pereti musculari, si care prin contractie si prin relaxare regleaza fluxul sanguin. Aceste vase se tot subtiaza pâna când se termina în capilare. Diametrul capilarelor este de numai o sutime de milimetru, dar ele sunt singurul loc unde lucreaza sângele.
  Capilarele spre deosebire de toate partile sistemului circulator au o buna difuziune si prin peretele lor se face schimbul între oxigen, substante nutritive, respectiv bioxid de carbon si substante de balast. suprafata totala a capilarelor organismului uman depaseste 6000 m2, iar volumul lor este atât de mare încât nu se pot umple toate în acelasi timp cu sânge. Când sângele da oxigenul tesuturilor îsi schimba culoarea în rosu închis si devine nefolositor pâna când nu cedeaza substantele de balast si nu se reîncarca cu oxigen. Sângele încarcat cu toxine din capilare, ajunge în venule, care au diametrul putin mai mare, apoi în vene, care în sfârsit ajung la inima. Peretele interior al venelor este captusit cu o mucoasa care din loc în loc face cute, numite valvule venoase, îndrumând sângele numai într-un singur sens (spre inima). Aceste valvule opresc scurgerea sângelui înapoi în jumatatea dreapta a inimii, este pompat prin arterele pulmonare în capilarele plamânilor, unde bioxidul de carbon este înlaturat prin respiratie si se reîmprospateaza oxigenul inspirat. Sângele oxigenat ajunge în partea stânga a inimii, de unde porneste din nou spre tesuturi.

     Distributia sângelui
  Cantitatea de sânge ce trece prin tesuturi depinde de necesitatile acestora. În conditii normale, din cantitatea de sânge expulzat de inima, 28% trece prin ficat, 24% prin rinichi; muschi pentru a asigura miscarea folosesc 15%; creierul 14%, iar inima doar 5%. Desigur aceste cifre sunt orientative, ele modificându-se în functie de necesitati. Viteza circulatiei sângelui este hotarâta în principal de contradictiile ritmice ale inimii, de celule nervoase din trunchiul cerebral, numit centru vasomotor. Acest centru trimite în mod continuu impulsuri, care ajung la destinatie prin nervii simpatici de-a lungul vaselor. Sub influenta acestor impulsuri fibrele musculare din peretele vascular se contracta, dar daca din cauza accentuarii muncii inimii. De exemplu în timpul unei alergari rapide creste tensiunea, scad impulsurile din nervii simpatici si vasele se dilata. Când tensiunea scade, arterele se contracta. În timp ce toata circulatia este reglata de centrul vasomotor, necesitatile deosebite ale unor parti din corp sunt satisfacute de mecanismul de reglare locala. De exemplu, daca un muschi face un efort, are nevoie de mai mult oxigen pentru a putea satisface necesitatile energetice, si produce mai mult bioxid de carbon care trebuie transportat.

     Cheaguri de sânge
  Sistemul circulator este un sistem închis, în care cantitatea de lichid trebuie sa ramâna mai mult sau mai putin neschimbata. Daca din sistem, de exemplu printr-o leziune, se pierde sânge, imediat intra în actiune procesul de coagulare a sângelui pentru a scadea cantitatea de sânge pierdut. Acest proces porneste imediat în clipa în care o celula sanguina ajunge în contact cu aerul, de asemenea în cazul lezarii unui tesut, dar se poate declansa si singur în interiorul sistemului circulator. Aceste coagulari „gresite” produc cheaguri de sânge, în termen stiintific denumite tromboza. Daca lumenul unui vas este închis de un cheag, sângele din fericire gaseste cai ocolite pentru a ajunge la tesuturile al caror vas este blocat de cheag aceasta se cheama circulatie colaterala alteori cheagul se dizolva, dar daca din aceste procese nu se produce nici unul, cheagul poate fi eliminat numai prin interventie chirurgicala.
     
     Tensiunea arteriala 
  Prin contractia si relaxarea inimii se schimba în mod periodic presiunea din artere si arteriale. Valoarea de vârf, asa numita presiune sistolica este realizata, când impulsul contractiilor inimii ajunge în partea corespunzatoare a arterei, dupa care scade în mod constant, pâna când atinge valoarea minima dinaintea sosirii altui impuls de contractie (tensiune diastolica). Când masoara tensiunea, medicul întotdeauna noteaza doua valori: în cazul unui tânar sanatos de exemplu 120/80, unde 120 este tensiunea sistolica, iar 80 este tensiunea diastolica, masurate în milimetri de mercur.
    

     Inima

  Alcâtuirea inimii Inima este un organ musculos cavitar, de forma si dimensiunile unui pumn închis. Are greutatea între 250-300 g si este situata în mediastin. Este divizata în patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea comunica între ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevazute cu valvule unidirectionale. Cele doua jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular. învelisul inimii este constituit din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele cardiac este alcatuit din trei straturi:
— stratul extern, epicardul;
— stratul mijlociu, miocardul, alcatuit din tesut muscular striat de tip cardiac;
—stratul intern, endocardul, membrana epiteliala care tapeteaza la interior camerele inimii si se continua cu endoteliul vaselor mari.
   Miocardul, muschiul cardiac, este format dintr-o retea de fibre musculare inserate pe un schelet fibros. Musculatura atriilor este mai subtire si independenta structural de musculatura ventriculara.Fibrele musculare, cu diametrul de 10-20u si lungimea de 30-60u, bogate în mitocondrii si miofibrile cu striatii, au nucleu unic, situat central si functioneaza ca un sincitiu. Ele constituie miocardul adult. În grosimea acestuia se afla miocardul embrionar, singura legatura musculara între atrii si ventricule si, în acelasi timp, sistemul excitoconductor cardiac sau tesutul nodal.Tesutul nodal, alcatuit din nodulii sinoatrial si atrioventricular, fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, constituie „sistemul de comanda al inimii".

    Proprietatile miocardului

   Proprietatile miocardului sunt comune cu ale muschilor striati scheletici (excitabilitatea, conductibilitatea, contractilitatea) si proprii (automatismul).
a) Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde maximal la stimuli care egaleaza sau depasesc valoarea  
de prag. Aceasta reprezinta legea „tot sau nimic". Inima este excitabila numai în faza de relaxare (diastola), iar în sistola se afla în stare refractara absoluta si nu raspunde la stimuli. Aceasta reprezinta „legea neexcitabilitatii periodice a inimii".
b) Automatismul reprezinta proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazeaza pe modificari ciclice de depolarizare si repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. Ritmul cardiac, 70-80 batai/minut, este determinat de nodulul sinoatrial si poate fi modificat de factori externi. Caldura, influentele simpatice, adrenalina, noradrenalina determina tahicardie. Frigul, influentele parasimpatice si acetilcolina determina bradicardie.
c) Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitatia în toate fibrele sale. Impulsurile generate automat si ritmic de nodulul sinoatrial se propaga în peretii atriilor, ajung la nodulul atrioventricularsi, prin fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, la tesutul miocardic ventricular. Tesutul nodal genereaza si conduce impulsurile, iar tesutul miocardic adult raspunde prin contractii.
d) Contractilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde la actiunea unui stimul prin modificari ale dimensiunilor si tensiunii. Astfel, în camerele inimii se produce o presiune asupra continutului sangvin si are loc expulzarea acestuia. Forta de contractie este mai mare în ventricule decât în atrii, iar cea mai mare este în ventriculul stâng. Contractiile miocardului se numesc sistole, iar relaxarile, diastole. Contractia miocardului este similara, în esenta, cu cea a musculaturii scheletice. Miocardul necesita un aport mare de oxigen, deoarece, spre deosebire de musculatura scheletica, nu face „datorie de oxigen".

Metabolismul este una din proprietatile fundamentale materiei vii, alaturi de reproducere si excitabilitate. Metabolismul consta în schimbul permanent de materie si energie dintre organism si mediu. Cuprinde toate procesele fizice si chimice de organizare, autoîntretinere si de manifestare a materiei vii.Metabolismul cuprinde doua procese antagonice, aflate în echilibru dinamic: anabolismul, care consta în sinteza de substante organice complexe caracteristice organismului, si catabolismul, care consta în degradarea substantelor organice, cu eliberare de energie. Procesele metabolice se desfasoara simultan, sunt catalizate enzimatic, sunt reversibile si interconectate. Din motive didactice, sunt tratate separat: metabolismul substantelor organice (glucide, lipide, proteine), metabolismul energetic si metabolismul mineral. Procesele metabolice care se desfasoara la nivel celular constituie metabolismul intermediar.

   Unitatea functîonala a organismului se realizeazâ prin actiunea conjugata a sistemului nervos si a sistemului endocrin. Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secretie intema din organism. Glandele endocrine au în structura lor epitelii secretorii ale caror celule îsi varsa produsii, numiti hormoni, direct în sânge. Hormonii sunt substante active cu actiune specifica reglatoare a metabolismului celular. Prin actiunea lor, la distanta de locul sintezei, hormonii contribuie la dezvoltarea si functionarea normala a organismului. Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfofunctional complex, coordonat de sistemul nervos, având rolul de a armoniza, pe cale umorala, activitatea organelor inteme. Astfel, se realizeaza integrarea activitatii organelor inteme în ansamblul functiilor organismului.Toate organele inteme au o dubla reglare: nervoasa si umorala.

    HIPOFIZA
  Hipofiza (glanda pituitara) are dimensiunile unui bob de fasole si 0,5 g greutate. Este localizata la baza encefalului, în saua turceasca a osului sfenoid. Ea este formata din trei lobi: lobul anterior (75% din masaglandei),lobul mijlociu (2%), ambele de origine epiteliala, constituind adenohipoliza, si lobul posterior (23%), de origine ectodermica, neurohipofiza. Hipofiza este legata de hipotalamus prin tija pituitara, care cuprinde sistemul circulator port hipotalamohipofizar Popa-Fielding si tractul hipotalamo-hipofizar. Prin sistemul port, factorii de eliberare si inhibare din nucleii hipotalamici mijlocii ajung în adenohipofiza.Prin tractul hipotalamohipofizar, produsii de neurosecretie ai nucleilor hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza.

A. Lobul anterior este constituit din cordoane celulare, care formeazâ epiteliul secretor al glandei. Acesta cuprinde celule specifice pentru fiecare dintrehormonii secretati. Adenohipofiza secreta hormonul somatotrop si hormonii glandulari tropi.


1. Hormonul somatotrop (STH), hormonul de crestere, are ca actiune principalâ stimularea cresterii armonioase a întregului organism. De asemenea, intervine în dezvoltarea celulelor, activeaza transportul aminoacizilor în celule si stimuleaza sinteza tisulara a proteinelor, cu efect asupra cresterii oaselor , muschilor si viscerelor. Intensifica oxidarea lipidelor, asigurând energia necesarâ sintezei proteice. Are efect de crutare a glucidelor si , deci , rol hiperglicemiant. Stimuleaza secretia glandelor mamare. Hipersecretia de STH înainte de pubertate determina gigantismul (crestere exageratâ în înaltime, talie peste 2 m), iar dupa pubertate produce acromegalia (crestere exagerata a extremitatilor membrelor, oaselor fetei, buzelor, limbii si a unor viscere). Hiposecretia de STH determinâ la copii nanismul hipofizar (piticism cu dezvoltare fizica proportionalâ si intelect normal). Secretia de STH este stimulata de hipoglicemie si de diverse solicitari ale organismului.


2. Hormonil glandulari tropi
a) Hormonul adenocorVcotrop sau cortlcotroplna (ACTH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si activitatea secretorie a glandelor corticosuprarenale. Hipersecretia de ACTH determina hipertrofierea corticosuprarenalei si hipersecretie de hormoni ai acesteia, având ca urmare tulburari metabolice.
b) Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si secretia de hormoni ai glandei tiroide.
c) Hormonii gonadotropi controleaza functiile gonadelor feminine si masculine. De asemenea, controleaza secretia glandelor mamare la femeie.


B. Lobul mijlociu (intermediar) al hipofizei secretâ hormonul melanocttostimulant (MSH). Acesta stimuleaza sinteza de melanina în melanocite, cu rol în procesele de pigmentare a pielii.

C. Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nucleii hipotalamici anteriori si celule gliale. Neurohipofiza constituie un depozit dehormoni produsi de hipotalamusul anterior. Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina si ocitocina.


    Tiroida
  Tiroida este cea mai mare glanda cu secretie interna din organism, avand o greutate de circa 30 g. Ea este situata in partea anterioara a gatului, in dreptul cartilajului laringian al carui nume il poarta.   Tiroida este formata din doi lobi laterali uniti intre ei prin istmul tiroidian. Structural, prezinta un parenchim glandular format din celule epiteliale grupate in foliculi. Acesti foliculi contin la interior un coloid, tireoglobulina, care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni. Tiroida este bogat vascularizata si inervata. Inervatia vegetativa are numai functii vasomotorii.
  Hormonii tiroidieni, derivati iodati ai tirozinei aflata in structura tireoglobulinei sunt tiroxina si triiodotironina. Acesti hormoni au efecte identice, dar mai rapide si mai puternice in cazul triiodotironinei.
Actiunea lor in organism este complexa:
- au efect calorigen, manifestat prin cresterea metabolismului  bazal (MB), a consumului de oxigen si a oxidarilor celulare;
- controleaza impreuna cu hormonul somatotrop , cresterea si diferentierea celulara;
- intensifica eliminarile de azot din organism si catabolismul proteic;
- reduc depozitele lipidice prin activarea lipolizei;
- intensifica absortia intestinala de glucoza si catabolismul glucidic, determinand hiperglicemie.
- stimuleaza activitatea gonadelor;
- mentin, impreuna cu prolactina, secretia lactata.
  Hipofunctia tiroidiana determina efecte variate in functie de varsta. La copii determina nanismul tiroidian, cu dezvoltare fizica si psihica redusa pana la cretinism. La adulti determina scaderea capacitarii de invatare si memorare. Indiferent de varsta, are loc reducerea metabolismului bazal, determinand mixedemul (edem mucos, cu piele uscata, ingrosata si caderea parului).
  Hiperfunctia tiroidiana determinaboala   Basedow frecventa mai ales la femei se caracterizata prin:
cresterea metabolismului bazal exofalmie (bulbucarea ochilor), tulburari circulatorii (tahicardie, hipertensiune), iritabilitate crescuta, hiperfagie (consum crescut de alimente) cu scadere in greutate, cresterea in dimensiuni a glandei (gusa).

     Paratiroidele  

 Hiperfunctia tiroidiana determina boala   Basedow frecventa mai ales la femei se caracterizata prin:
cresterea metabolismului bazal exofalmie (bulbucarea ochilor), tulburari circulatorii (tahicardie, hipertensiune), iritabilitate crescuta, hiperfagie (consum crescut de alimente) cu scadere in greutate, cresterea in dimensiuni a glandei (gusa).
a) Parathormonul are ca actiune principala cresterea calcemiei, prin eliminarea calciului in lichidul extracelular, si scaderea fosfatemiei, prin eliminarea pe cale renala a fosforului. Astfel, se produce demineralizarea osoasa, prin stimularea activitatii osteoclastelor.

b) Calcitonina, secretata si de catre tiroida, are actiune antagonica parathormonului, prin scaderea calcemiei si cresterea fosfatemiei, deteminand mineralizarea normala a oaselor.

Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburari metabolice, datorate lipsei calciului din organism, cunoscute sub
numele de tetanie. Principalele manifestari ale tetaniei sunt:
- tulburari motorii - contractii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice;
- tulburari senzitive - sensibilitate sporita la frig;
- tulburari nervoase - irascibilitate, confuzii mintale, halucinatii;
- tulburari trofice - caderea parurului si a dintilor, unghii friabile:
- tulburari viscerale - spasme ale musculaturii digestive si ale laringelui.

     Glandele suprarenale  
  Suprarenalele sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare glanda are o zona corticala, corticosuprarenala, dispusa la periferie (80% din masa glandei), care inconjoara complet zona medulara, medulosuprarenala (20%). Cele doua zone difera din punct de vedere embriologic, anatomic si  functional.

1. Corticosuprarenala (CSR), de origine mezodermica, la fel cu gonadele, secreta trei categorii de hormoni steroizi, pe baza de colesterol: mineralocorticoizi, glucocorticoizi si sexosteroizi.

a) Mineralocorticoizii au ca reprezen-tant principal aldosteronul, cu rol in reglarea metabolismului mineral El determina reabsortia Na+ (si retentie de apa) si eliminarea K+ la nivelul tubilor distali si colectori ai nefronilor. Astfel, se mentine echilibrul acido-bazic si presiunea osmotica normala a mediului intern.



b) Glucocorticoizii, reprezentati de cortizol, intervin in metabolismul intermediar al glucidelor. Ei stimuleaza gluconeogeneza (sinteza glucidelor din aminoacizi sau lipide la nivel hepatic).
Activeaza catabolismul proteic, cu exceptia celui din celulele hepatice. Intervin si in metabolismul lipidic, prin mobilizarea acizilor grasi din tesutul adipos. Cresc eliminarile de azot. Glucocorticoizii sunt utilizati in tratarea unor afectiuni, avand rol antiinflamator.

c) Hormonii sexoizi (sexosteroizi) sunt asemanatori celor secretati de gonade, a caror actiune o completeaza, contribuind si ei la aparitia si dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. Acestea diferentiaza cele doua sexe (dezvoltarea specifica a musculaturii, depunerile lipidica, pilozitatea caracteristica, timbrul vocal, etc.).



2. Medulosuprarenala (MSR) are origine ectodermica la fel cu ganglionii simpatici. Ea secreta hormoni cu actiune identica celei a SNV simpatic. Acestia sunt: adrenalina (circa 80%) si noradrenalina (circa 20%), reprezinta si mediatorii chimici ai SNV simpatic. Actiunile lor principale se manifesta la nivelul metabolismului, determinand:
- glicogenoliza si hiperglicemie;
- mobilizarea grasimilor din depozite si catabolizarea acizilor grasi;
- la nivelul sistemului circulator, tahicardie, vasoconstrictie si hipertensiune;
- relaxarea musculaturii netede a peretilor tubului digestiv, contractia sfincterelor si inhibarea majoritatii secretiilor digestive;
- la nivelul sistemului nervos, stimularea activitatii SAA, producand o alerta corticala, anxietate si frica.

     Pancreasul endocrin

   Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans, asezate intre acinii glandulari ai pancreasului exocrin. Aceste insule sunt formate din doua tipuri de celule: celule a (20%), care secreta glucagonul si celule b (75%), care secreta insulina.

a) Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului. Insulina actioneaza in directia cresterii gradului de utilizare a glucozei in celule, al depunerii glucozei sub forma de glicogen si al transformarii glucidelor in lipide. Stimuleaza sinteza de proteine. 

Hiposecretia de insulina produce diabetul zaharat, afectiune caracterizata prin:
- hiperglicemie, glicozurie (eliminare de glucoza prin urina);
- poliurie (consum compensator al unei mari cantitati de apa);
- poligagie (consum exagerat de hrana) cu scadere in greutate.

In stadiile avansate ale bolii, acumularea de corpi cetonici in organism, ca urmare a tulburarilor de metabolism, duce la coma diabetica si chiar la moarte, in lipsa unui tratament adecvat. Tratamentul consta in principal prin administrarea de insulina. Hipersecretia de insulita produce hipoglicemie insotita de slabirea fortei fizice, de tulburari ale activitatii nervoase si chiar de coma.

b) Glucagonul, secretat si de duoden, are efecte opuse insulinei, determinand hiperglicemie prin glicogenoliza hepatica (nu si musculara), intensificarea gluconeogenezei din aminoacizi si scaderea utilizarii celulare a glucozei, cu accentuarea lipolizei. Impreuna cu hormonii medulosuprarenalieni, glucagonul este unul din principalii hormoni hiperglicemianti ai organismului.



      Epifiza

   Epifiza, numita si glanda pineala datorita formei sale asemanatoare cu un con de pin, este un organ al diencefalului cu functie endocrina. Epifiza este localizata in partea posterioara a diencefalului (epitalamus).
  Functia epifizei este incomplet cunoscuta. Hormonul sau principal, melatonina, are actiune inhibatoare asupra glandelor sexuale (functia antigonadotropa) ce explica involutia epifizei dupa pubertate.
  De asemenea, actioneaza si asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosupra-renalian. Melatonina are si efect hipoglicemiant.
  Epifiza are legaturi functionale cu retina globului ocular, stimulii luminosi determinand prin intermediul nervilor simpatici, scaderea sintezei de melatonina.


      Timusul

   Timusul, este in principal un organ limfoid, situat inapoia sternului. El involueaza dupa pubertate. Extrasul de timus, asa-zisul hormon timic, are efecte antigonadotrope (ca si hormonii epifizari), dar si de stimulare a mineralizarii osoase, deci are rol in crestere.
   Celulele timice, numite timocite, provin din maduva osoasa, de unde migreaza apoi pe cale sangvina, in organele limfoide (ganglioni limfatici, spina, timus).
   Limfocitele T, originare din maduva hematogena si diferentiate in timus, participa in procesele de imunitate celulara, fiind specializate in pastrarea memoriei imunitare.


      Sistemul paracrin

Sistemul endocrin, pe langa glandele endocrine descrise, mai cuprinde si celule producatoare de hormoni locali, raspandite in organism. Acestea constituie sistemul endocrin difuz sau paracrin. Mai jos sunt prezentati cativa dintre hormonii locali si functiile lor principale.

   HORMONI LOCALI                                                                                   FUNCTII PRINCIPALE

Histamina, serotonina                                                          -stimuleaza musculatura viscerala, participa in                                      
                                                                                           reactiile imunitare

Renina, angiotensi                                                               -determina contractia arteriolelor si cresterea  
                                                                                           presiunii arteriale

Gastrina, enterogastronul, secretina,                                     -intervin in reglarea si coordonarea activitatilor
 colecistochinina, pancreozimaintervin                                   motorii si secretorii digestive

Prostaglandinele                                                                  -moduleaza activitatile celulare

    Ovarele

  Ovarul este o glanda pereche (drept si stang). Are forma si marimea unei migdale si se afla asezat in bazin. In ovar se formeaza, pe langa hormonii sexuali si elementele sexuale feminine, ovulele; este o glanda cu secretie mixta. Ovulul este o celula sferica, de dimensiuni mari, avand diametrul de 200 - fiind considerata una din cele mai mari celule din organism. La exterior are o membrana transparenta, inconjurata de celule foliculare. Citoplasma contine o cantitate mica de vitelus nutritiv, necesar dezvoltarii initiale a embrionului; iar nucleul este de dimensiuni mici fata de marimea celulei. Ovulele se formeaza in asa-numitii foliculi ovarieni. Dupa ce un ovul a ajuns la maturitate (reducerea la jumatate a numarului de cromozomi) ,este expulzat din ovar si captat de pavilionul trompei uterine, care il conduce spre uter. De retinut ca ovulele ajung la maturitate rand pe rand la intervale relativ fixe (28 de zile = ciclul menstrual), pana la o anumita varsta cand apare menopauza (incetarea menstruatiei). In timpul vietii sexuale a femeii ajung la maturitate aproximativ 400 ovule, 
Ovarele sunt glande genitale. Ele vor deveni functionale la pubertate. Ovarele produc hormonii sexuali: estrogen si progesteron. Acesti hormoni sunt responsabili de aparitia caracterelor sexuale secundare ale femeilor: aparitia sanilor, pilozitate, distributia grasimii predominant la nivelul soldurilor,etc.
Secretia de hormoni sexuali feminini este ciclica timp de 28 zile: prima faza este de maturare a ovulelor prin secretia de estrogen , apoi ovulatia in a 14-a zi a fiecarui ciclu menstrual si apoi faza de pregatire a endometrului pentru implantarea unui potential ovul fecundat de un spermatozoid sub influenta progesteronului.


     Testiculele

  Testiculele sunt organe pare, situate în regiunea ingvinala în pozitie aproape verticala. Dimensiunile si greutatea testiculelor variaza cu vârsta, rasa si starea de întretinere. Astfel, la taurul adult testiculul are o lungime de 10-12 cm cu o largime de 5-6 cm si o greutate de aproximativ 500 g.
  Ca structura testiculele sunt formate din tesut parenchimatos, vase sanguine si nervi, toate acestea fiind protejate la exterior, de o membrana fibroasa numita albuginee (tunica albugineea). Fata interna a albugineei vine în contact cu parenchinul testicular care prin septumurile pe care le emite îl împarte în 200-300 lobuli .  În fiecare lobul testicular se gasesc 3-4 tubi seminiferi , iar între 2-3 tubi seminiferi se gasesc celulele interstitiale ale testiculului (celulele lui Leydig) care constituie glanda cu secretie interna a acestuia si secreta hormonul sexual masculin - testosteronul.
  În interiorul fiecarui tub seminifer se gaseste o membrana bazala hialina pe care se sprijina epiteliul seminal. Celulele seminale se gasesc în diferite stadii de evolutie:spermatoganie, spermatocit de ordinul I, spermatocit de ordinul II, spermatida, spermatozoid.

   Procesele catabolice desfasurate la nivel celular dau nastere, pe lînga energie, la produsi reziduali: CO2 uree, acid uric, H2O, amoniac etc. Acestia se elimina partial prin plamâni (CO2 si o cantitate de apa) s'iprin piele (apa si substante minerale).
   Cea mai mare parte a produsilor reziduali se elimina sub forma de urina, prin rinichi, ceea ce constituie procesul de excretie renala. Formatiunile anatomice care conthbuie la producerea si eliminarea urinei formeaza sistemul excretor. Sistemul excretor este constituit din rinichi si caile urinare.Rinichii sunt situati retroperitoneal, în lojele renale.Pe marginea mediala a rinichilor se afla sinusul si hilul renal, care adapostesc pediculul renal. Pediculul renal este format din caile excretoare, vase sangvine si fibre nervoase. La exterior rinichiul este învelit în capsula renala fibroasa. Parenchimul renal este constituit din doua zone: medulara si corticala, care se întrepatrund. Zona medulara este formata din 7-14 piramide renale Malpighi, ale caror vârfuri, papilele renale, sunt îndreptate spresinusul renal. Piramidele renale cuprind tuburile urinifere ale nefronilor si tuburile colectoare. Medulara piramidelor se prelungeste în corticala sub forma piramidelor Ferrein, care constituie lobulii renali. Zona corticalâ cuprinde glomemli si tuburi urinifere ale nefronilor. 0 piramida renala împreuna cu lobulii renali si corticala corespunzatoare acesteia formeaza un lob renal.

Nefronul. Unitatea morfofunctionala a rinichiului este nefronul. Cei doi rinichi cuprind aproximativ 2.600.000 de nefroni. Un nefron este constituit din corpusculul Malpighi si tubul urinifer. 
a) Corpusculul renal Malpighi cuprinde capsula Bowmann si glomerulul renal. Capsula Bowmann are forma de cupa, cu peretele din doua foite: viscerala, care adera la glomerul, si parietala, care se continua cu tubul urinifer. Glomerulul renal este format dintr-un ghem de 25-50 de vase capilare pe traiect arterial. în corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine, proces favorizat atât de structura perforata a endoteliului capilar si a foitei viscerale a capsulei, cât si de calitatile filtrante ale membranei bazale a
b) Tubul unnifer cuprinde trei segmente:
— tubul contort proximal este alcatuit dintr-un epiteliu cilindric cu bordura în perie;
— ansa Henle, de forma literei „U", este formata din epiteliu turtit; ansele nefronilor juxtamedulari patrund în piramide pâna aproape de vârful papilei, spre deosebire de cei cu glomeruli în corticala externa ale caror anse patrund numai în medulara externa;
— tubul contort dlstal, la contactul cu arteriola aferenta formeaza aparatu uxtaglomerular, cu rol în reglarea presiunii arteriale. Se deschide în canalul colector care se termina în papila renala.


   CAILE URINARE

   Urina formata este eliminata prin caile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinara si uretra.
a) Calicele mici sunt formatiuni membranoase, situate în jurul uneia sau mai multor papile renale.
b) Calicele mari(2-3) rezulta prin unirea celor 6-12 calice mici.
c) Pelvisul renal, în forma de pâlnie, este captusit cu epiteliu de tranzitie.
d) Ureterele sunt conducte musculo-membranoase captusite la interior de uroteliu. Ele iau nastere din pelvisurile renale si se deschid în vezica urinara.
e) Vezica urinara este un organ cavitar cu o capacitate fiziologica de 300-350 ml. Este situata în loja vezicala din pelvis. Peretele vezical prezinta trei paturi musculare netede si este captusit la interior de uroteliu. La locul de origine a uretrei se afla sfincterele vezicale: sfincterul vezical intern (neted) si sfincterul vezical extern (striat). Inervatia vegetativa a vezicii urinare este realizata de fibrele simpatice din plexul hipogastric si fibrele parasimpatice apartinând parasimpaticului sacrat. 
f) Uretra este, la barbat, organul comun sistemelor excretor si genital.

   FIZIOLOGIA EXCRETIEI

   Functia esentiala a sistemului excretor este mentinerea constanta a proprietatilor fizice si a compozitiei chimice a mediului intern. Menfinerea homeostaziei presupune realizarea urmatoarelor procese: eliminarea substantelor toxice si a celor inutile, sub forma de urina, mentinerea constanta a pH-ului sangvin si a presiunii osmotice, secretia de renina.

   MICTIUNE

    Mictiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urinatrece în calice, apoi în bazinet si uretere. Transportul urinei prin uretere se desfasoara prin miscari peristaltice. Peristaltismul este influentat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o accentueaza. La locul de varsare în vezica urinara se afla câte o valva.

   Rinichii

   Aportul permanent de apa este esential pentru supravietuire. Apa este preluata zi de zi din bauturi si alimente. Un lucru important este si eliminarea excesului de apa din organism. Aceasta se realizeaza prin producerea urinei, un lichid compus din apa si substante nefolositoare, creat de rinichi.


   Urina si vezica

   Urina este separata de celelalte resturi ale organismului, materiile fecale. Acestea din urma sunt ramasite ale digestiei care ajung la capatul tubului digestiv, intestinul, unde sunt depozitate pentru o vreme. În final, acestea sunt eliminate sub forma unei mase semisolide de culoare maronie. Urina este formata prin filtrarea sângelui. În timp ce sângele circula prin organism, preia excesul de apa si substantele chimice nefolositoare. Când sângele ajunge în rinichi, acestia îndeparteaza excesul de apa si toxinele pentru a forma urina. Un corp uman de greutate medie produce 1-1,5 litri de urina zilnic. Urina este produsa aproape continuu, însa mai lent noaptea decât ziua. Aceasta se scurge în uretere, niste tuburi musculare subtiri, cu o lungime de 25 cm. De la fiecare rinichi porneste o uretera, care transporta urina într-o punga de depozitare, situata în partea inferioara a abdomenului, numita vezica. Vezica poate înmagazina 700 ml sau mai multa urina. Însa, când aceasta se umple pe jumatate, senzorii din peretii sai atentioneaza ca trebuie golita, prin urinare. În acest proces, muschii din jurul tubului de scurgere a urinei, uretra, se relaxeaza. Ceilalti muschi, ai vezicii, o micsoreaza pe aceasta. Urina este împinsa în afara si este eliminata de uretra.

   Sistemul nervos, unitar ca stuctura si functie, se divide in: sistemul nervos al vietii de relutie sau somatic care asigura sensibilitatea senzitivo-senzoriala si activitatea motorie somatica, in functie de conditiile variabile ale mediului inconjurator; in componenta lui intra axul cerebrospinal (ncvraxul), format din maduva spinarii si encefal, cât si sistemul nervos periferic,format din ganglioni si nervi (spinali si cranieni). Sistemul nervos al vietii vegetative sau vegetativ integreaza activitatea viscerala inconstienta, necesara destasurarii normale a functiilor organismului. Se divide in sistem nervos simpatic si parasimpatic. Fiecare componenta este formata,la randul sau dintr-o portiune centrala, constituita din centri vegetativi si una periferica, alcatuita din fibre si ganglioni vegetativi. Sistemul nervos vegetativ regleaza activitatea musculaturii viscerelor si glandelor.Sistemul nervos somatic inregistreaza prin intermediul exteroceptorilor modificarile factorilor fizici si chimici din mediul ambiant iar prin unii proprioccptori, informatii despre pozitia si miscarea corpului in spatiu. Sistemul nervos somatic inregistreaza, stocheaza, transmite si integreaza informatiile pe baza carora se elaboreaza senzatii si perceptii (in prezenta obiectelor), reprezentari (in abscnta obiectelor), precum si raspunsuri adecvate motorii si secretorii. Functional, sistemul nervos somatic indeplineste rol integrator, prin elaborarea unor raspunsuri adecvate si adaptative fata de schimbarile survenite in mediul de viata. Sistemul nervos vegetativ impreuna cu cel endocrin asigura suportul biochimic si cnergetic al acestor adaptari ale organismului. Prin functia reflexa care sta la baza activitatii sale, sistemul nervossomatic contribuie la realizarea unui echilibru dinamic intre organism si mediul înconjurator.

TESUTUL NERVOS - Tesutul nervos este alcatuit din celule diferentiate si specializate, de origine ectodermica, denumite neuroni, si din nevroglii sau celule gliale, care se distribuie printre neuroni, constituind un element de suport pentru sistemul nervos.

NEURONUL - Neuronul reprezinta unitatea stucturala si functionala a sistemului nervos.Ca unitate structurala asigura legaturile sinaptice intre neuroni, legaturi care stau la baza arcului reflex. Ca unitate functionala, neuronul are capacitatea de a genera si a conduce influxuri nervoase. Totalitatea neuronilor si a celulelor gliale alcatuiesc tesutul nervos; acesta formeaza in final sistemul nervos.

STRUCTURA NEURONULUI - Neuronul este o celula formata din corpul celular, prelungiri si terminatiile acestora din urma; prelungirile sunt de doua feluri: dendritele si axonul. Prelungirile neuronilor prin care circula influxul nervos poarta numele de fibre nervoase. Corpul neuronilor. Acesta formeaza in axul cerebrospinal: nuclei, straturi (scoarta cerebrala si cerebeloasa), retele neuronale (SRAA). Neuronii situati extranevraxial (in afara axului cerebrospinal) formeaza ganglionii somatici si vegetativi. Corpul neuronului este acoperit cu o membrana subtire lipoproteica, numita neurilema, sub care se afla citoplasma (neuroplasma), ce contine organite si incluziuni citoplasmatice si un nucleu, cu unul sau mai multi nucleoli. Neuroplasma contine organite comune tuturor celulelor: mitocondrii,aparat Golgi, lizozomi, centrul celular - ultimul numai in neuronii tineri, deoarece acestia se divid numai in viata intrauterina. Organitele specifice sunt reprezentate prin corpusculi Nissl si neurotibrile. Axonul este invelit de la interior spre exterior, de trei teci suprapuse, si anume: teaca de mielina, Schwann si Henle. Tcaca de mielina este sintetizata de celulele gliale. Are aspectul unui invelis continuu, format din lamele lipoproteice concentrice, dispuse in jurul axolemei. Rolul sau consta in protectia si nutritia axonului, cat si in izolarea electrica a fibrei nervoase de impulsurile conduse de fibrele vecine. Teaca Schwann, formata din celule gliale, este dispusa concentric în jurul tecii de mielina. Intre doua celule gliale succesive se afla strangulatiile (nodurile) Ranvier. Aceasta teaca indeplineste un rol in secretia mielinei, un rol trofic si de protectie si asigura totodata conducerea saltatorie a influxului nervos. Teaca Henle este un invelis continuu in jurul tecii Schwann, format din fibre conjunctive de colagen si reticulina, care insoteste axonul pana la butonii terminali. Rolul sau este trofic si de protectie. Fibrele nervoase. Acestea sunt constituite din prelungirile corpului neuronal (dendrite si axon), prin care circula influxul nervos. Fibrele nervoase raspandite in axul cerebrospinal participa la formarea cailor de conducere iar cele din afara axului, la formarea nervilor periferici.

FUNCTILE MADUVEI SPINARII - Maduva spinarii indeplineste doua functii importante: reflexa, care sta la baza activitatii sistemului nervos si de conducere.
Functia reflexa. Aceasta functie a SNC asigura legatura dintre organism si mediul inconjurator, mentinand un echilibru dinamic ce contribuie la integrarea si adaptarea organismului in mediu. Actul reflex este raspunsul fiziologic la stimuli care actioneaza asupra unui camp receptor, cu participarea sistemului nervos.
Substratul anatomic al actului reflex il constituie arcul reflex, care cuprinde:
- calea aferenta (senzitiva) contine fibre care vin de la receptori, fîind aferente centrului reflex;

- centrii reflecsi formati din neuroni care indeplinesc acceasi functie;
- calea eferenta (efectoric) este formata din fibre cu originea in neuronii
centrilor din nevrax, care se indreapta spre organele efectoare somatice sau
vegetative.

Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-reducere in urma carora rezulta si CO2, care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din organism, alcatuiesc sistemul respirator.


STRUCTURA SISTEMULUI RESPIRATOR

 Sistemul respirator se compune din: caile aeriene si plamani.

   Caile aeriene
 Caile aeriene sunt: fosele nazale, faringele,laringele, traheea si bronhiile. 
a) Fosele nazale sunt doua conducte situate inapoia piramidei nazale, de la orificiile nazale pana la coane. La interior sunt acoperite de mucoasa nazala, care are in partea superioara mucoasa olfactiva. Regiunea respiratorie a mucoasei este mult mai extinsa, datorita celor trei cornete nazale. Mucoasa respiratorie, cu vascularizatie bogata, asigura preincalzirea aerului inspirat. Firele de par nazale constituie un dispozitiv de filtrare.
b) Faringele. La nivelul faringelui are loc incrucisarea caii aeriene cu cea digestivaa. In faringe se deschid orificiile trompelor lui Eustachio si esofagul.
c) Laringele. Aerul intra si iese din laringe prin orificiul sau superior, glota. Glota este acoperita in timpul deglutitiei cu un capacel cartilaginos, epiglota. Laringele este organul fonatiei. Mucoasa care il captuseste formeaza doua perechi de plici, una superioara si una inferioara, numite corzile vocale. Plicile inferioare au rol in vorbire. Producerea sunetelor articulate este realizata de vibratia corzilor vocale in timpul expiratiei. La producerea sunetelor participa limba, buzele si organe rezonatoare; cavitatea nazala, cavitatea bucala si sinusurile osoase. 

d)Trahea este un organ in forma de tub ,cu o lungime de 10-12 cm.Peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma de potcoava. Partea posterioara a inelelor, dinspre esofag, este completata cu tesut conjunctiv. Traheea este captusita cu un epiteliu respirator pseudostraficat, format din celule ciliate si mucoase. Cilii vibratili, cu miscare ondulatorie permanenta, imping spre faringe surplusul de mucus si eventualele impuritati ajunse pana aici.
e) Bronhiile. Traheea se imparte in doua bronhii principale care patrund in plamani prin hiluri si se ramifica intrapulmonar, formand arborele bronsic. Structura lor este asemanatoare traheei.

      Plamanii
   Plamanii alcatuiesc organele respiratorii propriu-zise, in care au loc schimbarile de gaze dintre organism si aerul atmosferic. Ei sunt asezati in cavitatea toracica. Fiecare plaman este invelit de pleura. Pleura prezinta o foita parietala, care adera la peretii toracelui, si o foita viscerala, care adera la plaman.Ele delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid pleural secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica inspiratiei. Consistenta plamanilor este elastica, spongioasa. Pe fata externa se gasesc scizuri care impart plamanii in lobi: plamanul drept in trei lobi, iar plamanul stang in doi lobi. Pe fata interna se afla hilul plamanului, pe unde ies si intra bronhia principala, vasele sangvine, limfatice si fibrele nervoase (plexul pulmonar). Acestea constituie pediculul pulmonar. Baza plamanului vine in raport cu diafragma.

Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele bronsic si alveolele pulmonare.
a) Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile
lobare, care se distribuie la lobii pulmonari; bronhiile segmentare, ce se distribuie la segmentele pulmonare (unitati anatomice ale plamanului); bronhiolele lobulare, care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din ele, formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonar este unitatea morfofunctionala a plamanului.
b)Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri,adaptati schimburilor gazoase. Epiteliul alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m2. In jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare.
Transportul oxigenului sl dioxidulul de carbon prin sange.Atat sangele arterial, cat si cel venos transporta cantitati de O2 si CO2 aproximativ constante. Gazele respiratorii sunt transportate sub doua forme: o forma libera, dizolvata fizic in plasma, si o forma legata, combinata chimic in compusi labili.

   Scheletul uman este format din 206 oase separate, unite între ele prin diferite articulatii. Marimea, respectiv forma diferitelor oase este determinata de functia anatomica. Cel mai mare os este femurul, având 50 de centimetri, iar cel mai mic este scarita (2,6 mm), una din oscioarele auditive.
Oasele pot fi împartite în patru mari grupe.

   Oasele lungi sau cilindrice dupa cum le arata si denumirea, sunt alungite, usor curbate, au rolul de a amortiza socurile. Din aceasta categorie fac parte oasele gambei, bratului, degetelor.

   Oasele scurte, (sau cubice) sunt colturoase, groase. Asa sunt de exemplu oasele carpiene si tarsiene.

   Oasele neregulate, conform denumirii, au forme si dimensiuni variate. Formeaza unele portiuni ale fetei si spatelui. În final, oasele late-coastele, craniul, spata - reprezinta scuturi ale organelor vitale.


   Muschi si oase
   Peste 500 de muschi – asa-numitii muschi scheletici – se ataseaza de oasele noastre. Muschii se insera pe oase prin intermediul prelungirilor numiteligamente. În timpul miscarii, muschii corespunzatori se contracta, deplasând osul care apartine de acestia. Muschii si oasele formeaza împreuna cele mai mari sisteme organice ale organismului nostru: sistemul osos si muscular. Scheletul este flexibil datorita articulatiilor care unesc oasele. Unele articulatii sunt însa fixe, oasele fiind sudate între ele la nivelul marginilor, astfel încât par a fi un singur os. Asa de exemplu, osul pereche al bazinului (osul coxal) este format de fapt din trei oase: portiunea superioara este iliumul, partea inferioara, anterioara este pubisul, iar cea posterioara esteischiumul. La noii nascuti ti la copii, aceste oase se pot deplasa unul fata de celalalt, dar pâna la maturitate se osifica complet. O alta categorie importanta a legaturilor interosoase este articulatia mobila, dar masura miscarii este variabila. Cea mai mare articulatie a organismului nostru, articulatia genunchiului de exemplu functioneaza ca o balama: permite miscarea înspre înapoi a gambei, dar nu permite miscari laterale si orientate înainte. La fel functioneaza si articulatiile degetelor. Articulatia coxo-femurala, dintre osul bazinului si femur, este însa o articulatie numita sferica, sau libera: suprafata sferica a capului articular al femurului se potriveste în cavitatea articulara a bazinului. Aceasta structura confera o mobilitate deosebita a articulatiei, permitând miscari ample înainte, înapoi si lateral. La fel este si articulatia umarului (între humerus si spata).


   Articulatiile coloanei vertebrale
   Coloana vertebrala umana este formata din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt unite prin articulatii. Vertebrele se deplaseaza putin fata de vertebrele învecinate, dar aceste deplasari mici, adunate la un loc determina o flexibilitate deosebita a coloanei vertebrale. Daca nu ar fi asa, nu ne-am putea apleca în fata, în spate sau lateral. La întâlnirea capului si al coloanei vertebrale gasim un alt tip de articulatie. Datorita celor doua proeminente (condili) ale osului occipital care se potrivesc în cavitatile articulare ale prime vertebre, ne putem apleca capul înainte si înapoi. Prima vertebra cervicala se numeste atlas (dupa titanul din mitologia greaca, care tine pe umeri întreaga lume). Atlasul, de forma unui inel, se potriveste cu a doua vertebra cervicala, axis. Articulatia dintre cele doua vertebre se numeste articulatie pivotanta, care permite rotirea capului la stânga si la dreapta. La fel functioneaza si articulatia cotului, care permite rotirea antebratului. Cele mai simple articulatii scheletului sunt probabil cele în care o suprafata articulara aluneca peste cealalta. O asemenea articulatie este între rotula si extremitatea distala a femurului, sau între oasele carpiene. Oasele care se articuleaza în sa , se pot deplasa în directii diferite, dar nici unul nu se poate deplasa fata de celalalt os. O asemenea articulatie este între osul metacarpian al degetului mare si oasele carpiene. Datorita acestei caracteristicile articulatiei în sa, ne putem întoarce degetul mare spre palma. Fara aceasta capacitate, ne-ar fi foarte greu sa apucam obiectele.

      Structura interna a oaselor
   Oasele organismului viu nu sunt deloc atât de uscate, albe si rigide, precum am putea crede vazând scheletele expuse în muzee. Osul viu este de culoare cenusie, fiind acoperit de o membrana rezistenta – periost, - prin care patrund vasele sangvine si nervii destinati oaselor.
Desi par a fi compacte, în realitate sunt pline de mici cavitati. Sub periosturmeaza compacta osului, sau tesutul osos de tip Havers. Daca facem o sectiune transversala la nivelul unui os, în tesutul compact putem observa o multitudine de mici cercuri. Aceste asa-numite canale Havers strabat longitudinal osul, având rolul de a adaposti vasele si nervii care patrund din periost în os. În jurul acestor canale, în mici lagune osoase, sunt situate niste celule de dimensiuni microscopice: celulele osoase sau osteocitele, care formeaza partea solida a osului.
Stratul poros, buretos, care se întinde sub tesutul compact, se numeste tesut osos spongios, cu toate ca si acesta este solid. În sfârsit, în interiorul osului, întâlnim maduva osoasa. Aici este produsa marea parte a celulelor sangvine.


     Regenerarea oaselor
   Asemeni celorlalte organe, si oasele sunt în permanenta schimbare, se uzeaza si se regenereaza. Sub efectul fortelor care actioneaza asupra oaselor, de la nastere, pâna la moarte, se produce dizolvarea tesutului osos vechi si formarea tesutului osos nou. Aceasta înseamna, ca în primul rând se transforma oasele regiunilor corporale puternic solicitate. Calaritul, de exemplu, determina regenerarea oaselor coapsei si fesei.
Acele oase care nu sunt solicitate atât de intens, slabesc. Daca cineva se misca putin pe o perioada mai lunga, de exemplu din cauza unei boli, oasele lui vor fi mai slabe.
Oasele pot fi comprimate, si nu sunt atât de fragile: se pot îndoi putin si pot amortiza energia unor lovituri mai mici sau zguduituri. Când sarim, asupra oaselor noastre actioneaza forte extrem de mari. Femurul rezista la o presiune atât de mare, ca si când pe fiecare centimetru patrat s-ar distribui greutatea unui hipopotam. Însa în anumite situatii, osul se poate crapa sau se rupe cu usurinta.


     Vindecarea oaselor
   Medicul repune fara întârziere osul fracturat, deoarece imediat dupa accident încep procesele de vindecare. La început se formeaza un hematom mare între capetele osoase fracturate, apoi substantele minerale sunt îndepartate de la nivelul fracturii prin intermediul sângelui. Între timp, cheagul de sânge este împânzit de o retea fibroasa, care va prinde capetele fracturate. Osteocitelecare migreaza în reteaua fibroasa vor forma un os nou, puternic.
Aproximativ în 3 saptamâni ia nastere acea formatiune osoasa bogata în calciu, care va uni din nou capetele osoase fracturate. Aceasta formatiune, numitacalus, se transforma treptat în tesut osos adevarat. În urmatoarele luni si ani se netezesc proeminentele sau muchiile eventual ramase la nivelul fracturii, osul fiind ca înainte de fractura.

This is your new blog post. Click here and start typing, or drag in elements from the top bar.

   Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizeaza digestia alimentelor si absorbtia nutrimentelor. în tubul digestiv au loc prelucrarea mecanica, fizica si chimica a alimentelor, absorbtia lor si eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secretiile lor la procesele de digestie.

     Tubul digestiv

   Structura tubului digestiv este unitara, prezentând în toata lungimea sa patru tunici.
Cavitatea bucalâ prezinta: anterior, orificiul bucal marginit de cele doua buze, lateral, obrajii, superior, bolta palatina, iar la interior, arcadele dentare si limba. Între obraji si arcadele dentare exista vestibulul bucal.Pe arcade sunt asezati înalveole dintii. La om se disting doua tipuri de dentitie: dentltla de lapte, între 6 luni si 7 ani, formata din 20 de dinti, si dentltia definitlva, ce apare între 7 si 20 de ani, formata din 32 de dinti (incisivi, canini, premolari si molari). Faringele este un organ musculo-membranos în care are loc încrucisarea caii digestive cu calea respiratorie. Comunica superior cu cavitatea bucala, cu fosele nazale si cu trompa lui Eustachio, iar inferior, cu laringele si cu esofagul. Calea alimentelor spre laringe în timpul deglutitiei este blocata de epiglota. Esofagul, de circa 25 cm lunglme la adult, asigura trecerea bolului alimentar din faringe în stomac

Stomacul, portiunea dilatata a tubului digestiv, are forma literei „J". Prezinta trei portiuni: fundul, corpul si portiunea orizontala, formata din antrul si canalul piloric. Comunica prin sfincterul cardia cu esofagul si prin sfincterul pilor cu duodenul. în mucoasa se afla glande gastrice a caror secretie este sucul gastric. Inervatia este asigurata de fibre simpatice din plexul celiac, fibre parasimpatice provenite din nervii vagi, precum si de cele doua plexuri vegetative aflate în peretii stomacului. Intestlnul subtire este segmentul cel mai important al tubului digestlv. Are o lungime de circa 6 m la adult si prezinta doua portiuni: 
a) duodenul, portiune fixa de circa 25 cm lungime, în care se deschid canalele pancreatice si canalul coledoc; 
b) intestinul liber, portiune mobila, care formeaza anse împartite într-un grup superior situat orizontal (jejunul) si un grup inferior situat vertical (ileonul). 
Mucoasa prezinta cute (valvule conivente), care maresc suprafata de absorbtie, si vilozitati intestinale microscopice în forma de deget de manusa. Inervatia intestinului subtire se realizeaza prin fibre vegetative din plexurile celiac si mezenteric superior, precum si din plexurile intrinseci. Intestlnul gros, lung de circa 1,70 m, are o importanta functie motorie si o functie digestiva secundara. Formeaza în cavitatea abdominala cadrul colic divizat în: cecum cu apendicele; colonul si rectul.Trecerea continutului intestinului subtire în intestinul gros se face prin valvula ileocecala. Orificiul anal este prevazut cu doua sfinctere: intern neted, involuntar si extern striat, voluntar.

    Glandele anexe

A. Glandele salivare. în cavitatea bucala se deschid canalele a trei perechi deglande salivare acinoase: sublinguale, submandibulare si parotide, care produc saliva. Inervatia motorie a acestora este realizata de nervii cranieni VII si IX.


B. Ficatul, organ cu multiple functii metabolice, fara de care viata este imposibila, are si rol de glanda anexa a tubului digestiv. Este cea mai mare glanda exocrina, circa 1500 g, asezata sub diafragma, în unghiul superior drept al cavitatii abdominale (loja hepatica). Ficatul prezinta o fata superioara, pe care se disting 2 lobi (stâng si drept), si o fata inferioara cu 4 lobi (stâng, drept, patrat, caudal) si hilul hepatic.


   Functiile principale ale ficatului:
A. Functia exocrina: secretia bilei
B. Functiile metabolice:
— sinteza de aminoacizi si proteine plasmatice
— mentinerea constanta a glicemiei
— sinteza fosfolipidelor si a colesterolului; cetogeneza; catabolismul acizilor grasi
C. Alte functii:
— depozitare de glicogen, lipide, fier, sânge
— functie antitoxica
— functie termoreglatoare
— functie hematopoietica în perioada fetala
— reglarea volumului de sânge circulant
— inactivarea excesului de hormoni
— în coagulare si hemostaza


   Structura ficatulul

Ficatul este format dintr-o stroma conjunctiva si un parenchim hepatic. Stroma cuprinde un învelis extern de unde pornesc septuri conjunctive care delimiteaza în parenchim lobuli hepatici, formatiuni piramidale cu 5-6 laturi. Lobulul hepatic reprezinta unitatea anatomica si functionala a ficatului. Este alcatuit din cordoane radiale de celule hepatice (hepatocite), capilare sangvine si canalicule biliare dispuse în jurul unei vene centrolobulare. Bila este produsul de secretie continua a hepatocitelor. Ea se varsa în canaliculele biliare, care formeaza în final doua canale hepatice, drept si stâng. Ele se unesc în canalul hepatic comun. în perioadele interdigestive, bila ajunge prin canalul cistic la vezica biliara, unde se concentreaza si se îmbogateste cu mucus. Evacuarea ei se face intermitent, în timpul meselor, prin canalul cistic si apoi prin canalul coledoc, care se deschide în duoden împreuna cu canalul principal pancreatic la nivelul sfincterului Oddi. Ficatul are o vascularizatie dubla.

This is your new blog post. Click here and start typing, or drag in elements from the top bar.

Totalitatea muschilor din organism formeaza sistemul muscular. Muschii reprezinta aproximativ 40% din greutatea corpului. Dupa locul pe care îl ocupa în organism si functia îndeplinita, muschii se clasifica în: muschi scheletici (somatici) si muschi viscerali.

MUSCHII SCHELETICI

Muschii scheletici constituie componentele active ale sistemului ocomotor. Sunt muschi striati voluntari. Contractia acestora se efectueaza la comanda directa a sistemului nervos central. Muschii scheletici mentin pozitia corpului prin contractii tonice (tonus muscular*) si asigura deplasarea prin contractii rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos. Dupa forma si dimensiunea care predomina, muschii somatici se împartîn: lungi, lati, scurti si circulari (orbiculari si sfinctere). Structura muschilor striati scheletici. Un muschi striat este alcatuit din corp si tendoane. Corpul muscular este constituit din tesut muscular striat, tesut conjunctiv, vase sangvine si nervi. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule învelite si separate prin trei teci conjunctive vascularizate: epimisium, perimisium si endomisium. La capete, prin unirea tecilor conjunctive se formeaza tendoanele cu care muschii se insera pe oase. La unii muschi lati insertia se realizeaza prin aponevroze. întregul muschi este învelit în fascia musculara conjunctiva care îl apara si permite alunecarea. Vascularizatia muschilor striati scheletici.Contractia musculara este mare consumatoare de energie. Aprovizionarea cu oxigen este realizata printr-o vascularizatie abundenta. în repaus sunt functionale numai o parte dintre capilare. Celelalte devin functionale o data cu cresterea debitului sangvin în timpul contractiilor. Venele au acelasi traseu ca si arterele. Vasele limfatice nu se extind în afara tecilor conjunctive. Dupa pozitia în organism, muschii somatici se împart în: muschii capului, gâtului, trunchiului si membrelor.

Muschii capului sunt: muschii mimicii, muschi cutanati grupati în jurul orificiilor orbitale, nazale si orificiului bucal (orbicularul buzelor), muschii masticatori (maseteri si temporali), muschii limbii si muschii extrinsed ai globului ocular. Muschii gâtului sunt: pielosul gâtului, sternocleidomastoidieni si hioidieni. Muschii trunchiului sunt; muschii spatelui si ai cefei (trapez, marele dorsal), muschii toracelui (pectorali, dinta{i, intercostali, diafragma) si muschii abdomenului (drept abdominal, oblici). Muschii membrului superior sunt: muschii umarului (deltoid), muschii bratului (biceps si triceps brahial), muschii antebratului (pronatori si supinatori ai antebratului, flexori si extensori ai degetelor) si muschii mâinii. Muschii membrului inferior sunt: muschii fesieri;muschii coapsei (croitor, cvadriceps femural, biceps femural, adductori ai coapsei), muschii gambei (gastrocnemian, pronatori si supinatori ai piciorului, flexori si extensori) si muschii piciorului (extensori ai degetelor si plantari*).

MANIFESTARILE CONTRACTIEI MUSCULARE


Forta contractiei. Fibra musculara se supune legii„tot sau nimic", dar muschiul are contractie gradata. Gradarea se realizeaza prin cresterea numarului unitatilor motorii activate, în functie de intensitatea si frecventa stimulilor. Forta de contracfie este maxima când intra în activitate toate fibrele muschiului respectiv si variaza între 3,6-10 kg/cm2. Muschii netezi se contracta mal lent, deoarece lipseste sistemul transversal de tuburi, iar reticulul sarcoplasmic este slab dezvoltat. lonii de Ca, necesari cuplarii proteinelor contractile, patrund din mediul extracelular prin sarcolema în urma depolarizarii si sunt expulzati dupa refacerea potentialului de repaus. Acesti muschi sunt mai saraci în rezerve de substante energetice, deci prezinta o dependenta mai mare fata de degradarile aerobe.

Contractia musculara
a) Contractia izometnica modlfica tensiunea muschiului, dar lungimea ramâne constanta. Caracterlzeaza musculatura posturala. Nu produce lucru mecanic, ci caldura.
b) Contractia izotonica este aceea cand tensiunea ramâne constanta, dar variaza lungimea. Este caracteristica majoritatii muschilor scheletici. Realizeaza lucru mecanic si produce miscare. În activitatea obisnuita, muschiul trece prin faze de contractie izometrica si izotonica, initierea oricarei contractii fiind, de obicei, izometrica.

Oboseala musculara Se manifesta prin diminuarea capacitatii de travaliumuscular. Se datoreaza scaderii randamentului energetic, acumularii de acidlactic, lipsei de O2, epuizarii substantelor macroergice si a mediatorilor chimici la nivelul placilor motorii.