Scheletul uman este format din 206 oase separate, unite între ele prin diferite articulatii. Marimea, respectiv forma diferitelor oase este determinata de functia anatomica. Cel mai mare os este femurul, având 50 de centimetri, iar cel mai mic este scarita (2,6 mm), una din oscioarele auditive.
Oasele pot fi împartite în patru mari grupe.
Oasele lungi sau cilindrice dupa cum le arata si denumirea, sunt alungite, usor curbate, au rolul de a amortiza socurile. Din aceasta categorie fac parte oasele gambei, bratului, degetelor.
Oasele scurte, (sau cubice) sunt colturoase, groase. Asa sunt de exemplu oasele carpiene si tarsiene.
Oasele neregulate, conform denumirii, au forme si dimensiuni variate. Formeaza unele portiuni ale fetei si spatelui. În final, oasele late-coastele, craniul, spata - reprezinta scuturi ale organelor vitale.
Muschi si oase
Peste 500 de muschi – asa-numitii muschi scheletici – se ataseaza de oasele noastre. Muschii se insera pe oase prin intermediul prelungirilor numiteligamente. În timpul miscarii, muschii corespunzatori se contracta, deplasând osul care apartine de acestia. Muschii si oasele formeaza împreuna cele mai mari sisteme organice ale organismului nostru: sistemul osos si muscular. Scheletul este flexibil datorita articulatiilor care unesc oasele. Unele articulatii sunt însa fixe, oasele fiind sudate între ele la nivelul marginilor, astfel încât par a fi un singur os. Asa de exemplu, osul pereche al bazinului (osul coxal) este format de fapt din trei oase: portiunea superioara este iliumul, partea inferioara, anterioara este pubisul, iar cea posterioara esteischiumul. La noii nascuti ti la copii, aceste oase se pot deplasa unul fata de celalalt, dar pâna la maturitate se osifica complet. O alta categorie importanta a legaturilor interosoase este articulatia mobila, dar masura miscarii este variabila. Cea mai mare articulatie a organismului nostru, articulatia genunchiului de exemplu functioneaza ca o balama: permite miscarea înspre înapoi a gambei, dar nu permite miscari laterale si orientate înainte. La fel functioneaza si articulatiile degetelor. Articulatia coxo-femurala, dintre osul bazinului si femur, este însa o articulatie numita sferica, sau libera: suprafata sferica a capului articular al femurului se potriveste în cavitatea articulara a bazinului. Aceasta structura confera o mobilitate deosebita a articulatiei, permitând miscari ample înainte, înapoi si lateral. La fel este si articulatia umarului (între humerus si spata).
Articulatiile coloanei vertebrale
Coloana vertebrala umana este formata din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt unite prin articulatii. Vertebrele se deplaseaza putin fata de vertebrele învecinate, dar aceste deplasari mici, adunate la un loc determina o flexibilitate deosebita a coloanei vertebrale. Daca nu ar fi asa, nu ne-am putea apleca în fata, în spate sau lateral. La întâlnirea capului si al coloanei vertebrale gasim un alt tip de articulatie. Datorita celor doua proeminente (condili) ale osului occipital care se potrivesc în cavitatile articulare ale prime vertebre, ne putem apleca capul înainte si înapoi. Prima vertebra cervicala se numeste atlas (dupa titanul din mitologia greaca, care tine pe umeri întreaga lume). Atlasul, de forma unui inel, se potriveste cu a doua vertebra cervicala, axis. Articulatia dintre cele doua vertebre se numeste articulatie pivotanta, care permite rotirea capului la stânga si la dreapta. La fel functioneaza si articulatia cotului, care permite rotirea antebratului. Cele mai simple articulatii scheletului sunt probabil cele în care o suprafata articulara aluneca peste cealalta. O asemenea articulatie este între rotula si extremitatea distala a femurului, sau între oasele carpiene. Oasele care se articuleaza în sa , se pot deplasa în directii diferite, dar nici unul nu se poate deplasa fata de celalalt os. O asemenea articulatie este între osul metacarpian al degetului mare si oasele carpiene. Datorita acestei caracteristicile articulatiei în sa, ne putem întoarce degetul mare spre palma. Fara aceasta capacitate, ne-ar fi foarte greu sa apucam obiectele.
Structura interna a oaselor
Oasele organismului viu nu sunt deloc atât de uscate, albe si rigide, precum am putea crede vazând scheletele expuse în muzee. Osul viu este de culoare cenusie, fiind acoperit de o membrana rezistenta – periost, - prin care patrund vasele sangvine si nervii destinati oaselor.
Desi par a fi compacte, în realitate sunt pline de mici cavitati. Sub periosturmeaza compacta osului, sau tesutul osos de tip Havers. Daca facem o sectiune transversala la nivelul unui os, în tesutul compact putem observa o multitudine de mici cercuri. Aceste asa-numite canale Havers strabat longitudinal osul, având rolul de a adaposti vasele si nervii care patrund din periost în os. În jurul acestor canale, în mici lagune osoase, sunt situate niste celule de dimensiuni microscopice: celulele osoase sau osteocitele, care formeaza partea solida a osului.
Stratul poros, buretos, care se întinde sub tesutul compact, se numeste tesut osos spongios, cu toate ca si acesta este solid. În sfârsit, în interiorul osului, întâlnim maduva osoasa. Aici este produsa marea parte a celulelor sangvine.
Regenerarea oaselor
Asemeni celorlalte organe, si oasele sunt în permanenta schimbare, se uzeaza si se regenereaza. Sub efectul fortelor care actioneaza asupra oaselor, de la nastere, pâna la moarte, se produce dizolvarea tesutului osos vechi si formarea tesutului osos nou. Aceasta înseamna, ca în primul rând se transforma oasele regiunilor corporale puternic solicitate. Calaritul, de exemplu, determina regenerarea oaselor coapsei si fesei.
Acele oase care nu sunt solicitate atât de intens, slabesc. Daca cineva se misca putin pe o perioada mai lunga, de exemplu din cauza unei boli, oasele lui vor fi mai slabe.
Oasele pot fi comprimate, si nu sunt atât de fragile: se pot îndoi putin si pot amortiza energia unor lovituri mai mici sau zguduituri. Când sarim, asupra oaselor noastre actioneaza forte extrem de mari. Femurul rezista la o presiune atât de mare, ca si când pe fiecare centimetru patrat s-ar distribui greutatea unui hipopotam. Însa în anumite situatii, osul se poate crapa sau se rupe cu usurinta.
Vindecarea oaselor
Medicul repune fara întârziere osul fracturat, deoarece imediat dupa accident încep procesele de vindecare. La început se formeaza un hematom mare între capetele osoase fracturate, apoi substantele minerale sunt îndepartate de la nivelul fracturii prin intermediul sângelui. Între timp, cheagul de sânge este împânzit de o retea fibroasa, care va prinde capetele fracturate. Osteocitelecare migreaza în reteaua fibroasa vor forma un os nou, puternic.
Aproximativ în 3 saptamâni ia nastere acea formatiune osoasa bogata în calciu, care va uni din nou capetele osoase fracturate. Aceasta formatiune, numitacalus, se transforma treptat în tesut osos adevarat. În urmatoarele luni si ani se netezesc proeminentele sau muchiile eventual ramase la nivelul fracturii, osul fiind ca înainte de fractura.
Oasele pot fi împartite în patru mari grupe.
Oasele lungi sau cilindrice dupa cum le arata si denumirea, sunt alungite, usor curbate, au rolul de a amortiza socurile. Din aceasta categorie fac parte oasele gambei, bratului, degetelor.
Oasele scurte, (sau cubice) sunt colturoase, groase. Asa sunt de exemplu oasele carpiene si tarsiene.
Oasele neregulate, conform denumirii, au forme si dimensiuni variate. Formeaza unele portiuni ale fetei si spatelui. În final, oasele late-coastele, craniul, spata - reprezinta scuturi ale organelor vitale.
Muschi si oase
Peste 500 de muschi – asa-numitii muschi scheletici – se ataseaza de oasele noastre. Muschii se insera pe oase prin intermediul prelungirilor numiteligamente. În timpul miscarii, muschii corespunzatori se contracta, deplasând osul care apartine de acestia. Muschii si oasele formeaza împreuna cele mai mari sisteme organice ale organismului nostru: sistemul osos si muscular. Scheletul este flexibil datorita articulatiilor care unesc oasele. Unele articulatii sunt însa fixe, oasele fiind sudate între ele la nivelul marginilor, astfel încât par a fi un singur os. Asa de exemplu, osul pereche al bazinului (osul coxal) este format de fapt din trei oase: portiunea superioara este iliumul, partea inferioara, anterioara este pubisul, iar cea posterioara esteischiumul. La noii nascuti ti la copii, aceste oase se pot deplasa unul fata de celalalt, dar pâna la maturitate se osifica complet. O alta categorie importanta a legaturilor interosoase este articulatia mobila, dar masura miscarii este variabila. Cea mai mare articulatie a organismului nostru, articulatia genunchiului de exemplu functioneaza ca o balama: permite miscarea înspre înapoi a gambei, dar nu permite miscari laterale si orientate înainte. La fel functioneaza si articulatiile degetelor. Articulatia coxo-femurala, dintre osul bazinului si femur, este însa o articulatie numita sferica, sau libera: suprafata sferica a capului articular al femurului se potriveste în cavitatea articulara a bazinului. Aceasta structura confera o mobilitate deosebita a articulatiei, permitând miscari ample înainte, înapoi si lateral. La fel este si articulatia umarului (între humerus si spata).
Articulatiile coloanei vertebrale
Coloana vertebrala umana este formata din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt unite prin articulatii. Vertebrele se deplaseaza putin fata de vertebrele învecinate, dar aceste deplasari mici, adunate la un loc determina o flexibilitate deosebita a coloanei vertebrale. Daca nu ar fi asa, nu ne-am putea apleca în fata, în spate sau lateral. La întâlnirea capului si al coloanei vertebrale gasim un alt tip de articulatie. Datorita celor doua proeminente (condili) ale osului occipital care se potrivesc în cavitatile articulare ale prime vertebre, ne putem apleca capul înainte si înapoi. Prima vertebra cervicala se numeste atlas (dupa titanul din mitologia greaca, care tine pe umeri întreaga lume). Atlasul, de forma unui inel, se potriveste cu a doua vertebra cervicala, axis. Articulatia dintre cele doua vertebre se numeste articulatie pivotanta, care permite rotirea capului la stânga si la dreapta. La fel functioneaza si articulatia cotului, care permite rotirea antebratului. Cele mai simple articulatii scheletului sunt probabil cele în care o suprafata articulara aluneca peste cealalta. O asemenea articulatie este între rotula si extremitatea distala a femurului, sau între oasele carpiene. Oasele care se articuleaza în sa , se pot deplasa în directii diferite, dar nici unul nu se poate deplasa fata de celalalt os. O asemenea articulatie este între osul metacarpian al degetului mare si oasele carpiene. Datorita acestei caracteristicile articulatiei în sa, ne putem întoarce degetul mare spre palma. Fara aceasta capacitate, ne-ar fi foarte greu sa apucam obiectele.
Structura interna a oaselor
Oasele organismului viu nu sunt deloc atât de uscate, albe si rigide, precum am putea crede vazând scheletele expuse în muzee. Osul viu este de culoare cenusie, fiind acoperit de o membrana rezistenta – periost, - prin care patrund vasele sangvine si nervii destinati oaselor.
Desi par a fi compacte, în realitate sunt pline de mici cavitati. Sub periosturmeaza compacta osului, sau tesutul osos de tip Havers. Daca facem o sectiune transversala la nivelul unui os, în tesutul compact putem observa o multitudine de mici cercuri. Aceste asa-numite canale Havers strabat longitudinal osul, având rolul de a adaposti vasele si nervii care patrund din periost în os. În jurul acestor canale, în mici lagune osoase, sunt situate niste celule de dimensiuni microscopice: celulele osoase sau osteocitele, care formeaza partea solida a osului.
Stratul poros, buretos, care se întinde sub tesutul compact, se numeste tesut osos spongios, cu toate ca si acesta este solid. În sfârsit, în interiorul osului, întâlnim maduva osoasa. Aici este produsa marea parte a celulelor sangvine.
Regenerarea oaselor
Asemeni celorlalte organe, si oasele sunt în permanenta schimbare, se uzeaza si se regenereaza. Sub efectul fortelor care actioneaza asupra oaselor, de la nastere, pâna la moarte, se produce dizolvarea tesutului osos vechi si formarea tesutului osos nou. Aceasta înseamna, ca în primul rând se transforma oasele regiunilor corporale puternic solicitate. Calaritul, de exemplu, determina regenerarea oaselor coapsei si fesei.
Acele oase care nu sunt solicitate atât de intens, slabesc. Daca cineva se misca putin pe o perioada mai lunga, de exemplu din cauza unei boli, oasele lui vor fi mai slabe.
Oasele pot fi comprimate, si nu sunt atât de fragile: se pot îndoi putin si pot amortiza energia unor lovituri mai mici sau zguduituri. Când sarim, asupra oaselor noastre actioneaza forte extrem de mari. Femurul rezista la o presiune atât de mare, ca si când pe fiecare centimetru patrat s-ar distribui greutatea unui hipopotam. Însa în anumite situatii, osul se poate crapa sau se rupe cu usurinta.
Vindecarea oaselor
Medicul repune fara întârziere osul fracturat, deoarece imediat dupa accident încep procesele de vindecare. La început se formeaza un hematom mare între capetele osoase fracturate, apoi substantele minerale sunt îndepartate de la nivelul fracturii prin intermediul sângelui. Între timp, cheagul de sânge este împânzit de o retea fibroasa, care va prinde capetele fracturate. Osteocitelecare migreaza în reteaua fibroasa vor forma un os nou, puternic.
Aproximativ în 3 saptamâni ia nastere acea formatiune osoasa bogata în calciu, care va uni din nou capetele osoase fracturate. Aceasta formatiune, numitacalus, se transforma treptat în tesut osos adevarat. În urmatoarele luni si ani se netezesc proeminentele sau muchiile eventual ramase la nivelul fracturii, osul fiind ca înainte de fractura.
This is your new blog post. Click here and start typing, or drag in elements from the top bar.
RSS Feed