Sângele care circula prin vasele sanguine transporta nu numai oxigenul ci si alte substante nutritive indispensabile functionarii organismului si în acelasi timp transporta substantele de balast de la nivelul tesuturilor, care acumulânduse devin toxice cum ar fi bioxidul de carbon. Aceasta circulatie în dublu sens nu se poate opri niciodata; într-un adult de statura medie circula circa 5 l de sânge în care se gaseste cam 1 l de oxigen (cantitate care în conditii de repaus este suficienta pentru patru minute, în caz de efort intens numai pentru un minut). În plus nu tot oxigenul ajunge în tesuturi, sângele permite trecerea unei oarecare cantitati de oxigen si îsi continua drumul pentru a colecta noi „încarcaturi”.
Sistemul circulator
Sângele nu ar putea ajunge în toate partile organismului nostru fara existenta sistemului circulator, sistem de transport de o mare capacitate. În centrul acestui sistem circulator se afla inima. Inima are doua pompe musculare una dreapta si una stânga. Pompa din partea dreapta, prin asa zisa circulatie mica, îndruma sângele în plamâni, unde se oxigeneaza. De aici sângele ajunge în partea stânga a inimii si de aici prin circulatia mare împânzeste tot organismul. Sângele oxigenat circula prin artere. Aceste artere se împart în ramuri mai mici, numite arteriale, care au pereti musculari, si care prin contractie si prin relaxare regleaza fluxul sanguin. Aceste vase se tot subtiaza pâna când se termina în capilare. Diametrul capilarelor este de numai o sutime de milimetru, dar ele sunt singurul loc unde lucreaza sângele.
Capilarele spre deosebire de toate partile sistemului circulator au o buna difuziune si prin peretele lor se face schimbul între oxigen, substante nutritive, respectiv bioxid de carbon si substante de balast. suprafata totala a capilarelor organismului uman depaseste 6000 m2, iar volumul lor este atât de mare încât nu se pot umple toate în acelasi timp cu sânge. Când sângele da oxigenul tesuturilor îsi schimba culoarea în rosu închis si devine nefolositor pâna când nu cedeaza substantele de balast si nu se reîncarca cu oxigen. Sângele încarcat cu toxine din capilare, ajunge în venule, care au diametrul putin mai mare, apoi în vene, care în sfârsit ajung la inima. Peretele interior al venelor este captusit cu o mucoasa care din loc în loc face cute, numite valvule venoase, îndrumând sângele numai într-un singur sens (spre inima). Aceste valvule opresc scurgerea sângelui înapoi în jumatatea dreapta a inimii, este pompat prin arterele pulmonare în capilarele plamânilor, unde bioxidul de carbon este înlaturat prin respiratie si se reîmprospateaza oxigenul inspirat. Sângele oxigenat ajunge în partea stânga a inimii, de unde porneste din nou spre tesuturi.
Distributia sângelui
Cantitatea de sânge ce trece prin tesuturi depinde de necesitatile acestora. În conditii normale, din cantitatea de sânge expulzat de inima, 28% trece prin ficat, 24% prin rinichi; muschi pentru a asigura miscarea folosesc 15%; creierul 14%, iar inima doar 5%. Desigur aceste cifre sunt orientative, ele modificându-se în functie de necesitati. Viteza circulatiei sângelui este hotarâta în principal de contradictiile ritmice ale inimii, de celule nervoase din trunchiul cerebral, numit centru vasomotor. Acest centru trimite în mod continuu impulsuri, care ajung la destinatie prin nervii simpatici de-a lungul vaselor. Sub influenta acestor impulsuri fibrele musculare din peretele vascular se contracta, dar daca din cauza accentuarii muncii inimii. De exemplu în timpul unei alergari rapide creste tensiunea, scad impulsurile din nervii simpatici si vasele se dilata. Când tensiunea scade, arterele se contracta. În timp ce toata circulatia este reglata de centrul vasomotor, necesitatile deosebite ale unor parti din corp sunt satisfacute de mecanismul de reglare locala. De exemplu, daca un muschi face un efort, are nevoie de mai mult oxigen pentru a putea satisface necesitatile energetice, si produce mai mult bioxid de carbon care trebuie transportat.
Cheaguri de sânge
Sistemul circulator este un sistem închis, în care cantitatea de lichid trebuie sa ramâna mai mult sau mai putin neschimbata. Daca din sistem, de exemplu printr-o leziune, se pierde sânge, imediat intra în actiune procesul de coagulare a sângelui pentru a scadea cantitatea de sânge pierdut. Acest proces porneste imediat în clipa în care o celula sanguina ajunge în contact cu aerul, de asemenea în cazul lezarii unui tesut, dar se poate declansa si singur în interiorul sistemului circulator. Aceste coagulari „gresite” produc cheaguri de sânge, în termen stiintific denumite tromboza. Daca lumenul unui vas este închis de un cheag, sângele din fericire gaseste cai ocolite pentru a ajunge la tesuturile al caror vas este blocat de cheag aceasta se cheama circulatie colaterala alteori cheagul se dizolva, dar daca din aceste procese nu se produce nici unul, cheagul poate fi eliminat numai prin interventie chirurgicala.
Tensiunea arteriala
Prin contractia si relaxarea inimii se schimba în mod periodic presiunea din artere si arteriale. Valoarea de vârf, asa numita presiune sistolica este realizata, când impulsul contractiilor inimii ajunge în partea corespunzatoare a arterei, dupa care scade în mod constant, pâna când atinge valoarea minima dinaintea sosirii altui impuls de contractie (tensiune diastolica). Când masoara tensiunea, medicul întotdeauna noteaza doua valori: în cazul unui tânar sanatos de exemplu 120/80, unde 120 este tensiunea sistolica, iar 80 este tensiunea diastolica, masurate în milimetri de mercur.
Sistemul circulator
Sângele nu ar putea ajunge în toate partile organismului nostru fara existenta sistemului circulator, sistem de transport de o mare capacitate. În centrul acestui sistem circulator se afla inima. Inima are doua pompe musculare una dreapta si una stânga. Pompa din partea dreapta, prin asa zisa circulatie mica, îndruma sângele în plamâni, unde se oxigeneaza. De aici sângele ajunge în partea stânga a inimii si de aici prin circulatia mare împânzeste tot organismul. Sângele oxigenat circula prin artere. Aceste artere se împart în ramuri mai mici, numite arteriale, care au pereti musculari, si care prin contractie si prin relaxare regleaza fluxul sanguin. Aceste vase se tot subtiaza pâna când se termina în capilare. Diametrul capilarelor este de numai o sutime de milimetru, dar ele sunt singurul loc unde lucreaza sângele.
Capilarele spre deosebire de toate partile sistemului circulator au o buna difuziune si prin peretele lor se face schimbul între oxigen, substante nutritive, respectiv bioxid de carbon si substante de balast. suprafata totala a capilarelor organismului uman depaseste 6000 m2, iar volumul lor este atât de mare încât nu se pot umple toate în acelasi timp cu sânge. Când sângele da oxigenul tesuturilor îsi schimba culoarea în rosu închis si devine nefolositor pâna când nu cedeaza substantele de balast si nu se reîncarca cu oxigen. Sângele încarcat cu toxine din capilare, ajunge în venule, care au diametrul putin mai mare, apoi în vene, care în sfârsit ajung la inima. Peretele interior al venelor este captusit cu o mucoasa care din loc în loc face cute, numite valvule venoase, îndrumând sângele numai într-un singur sens (spre inima). Aceste valvule opresc scurgerea sângelui înapoi în jumatatea dreapta a inimii, este pompat prin arterele pulmonare în capilarele plamânilor, unde bioxidul de carbon este înlaturat prin respiratie si se reîmprospateaza oxigenul inspirat. Sângele oxigenat ajunge în partea stânga a inimii, de unde porneste din nou spre tesuturi.
Distributia sângelui
Cantitatea de sânge ce trece prin tesuturi depinde de necesitatile acestora. În conditii normale, din cantitatea de sânge expulzat de inima, 28% trece prin ficat, 24% prin rinichi; muschi pentru a asigura miscarea folosesc 15%; creierul 14%, iar inima doar 5%. Desigur aceste cifre sunt orientative, ele modificându-se în functie de necesitati. Viteza circulatiei sângelui este hotarâta în principal de contradictiile ritmice ale inimii, de celule nervoase din trunchiul cerebral, numit centru vasomotor. Acest centru trimite în mod continuu impulsuri, care ajung la destinatie prin nervii simpatici de-a lungul vaselor. Sub influenta acestor impulsuri fibrele musculare din peretele vascular se contracta, dar daca din cauza accentuarii muncii inimii. De exemplu în timpul unei alergari rapide creste tensiunea, scad impulsurile din nervii simpatici si vasele se dilata. Când tensiunea scade, arterele se contracta. În timp ce toata circulatia este reglata de centrul vasomotor, necesitatile deosebite ale unor parti din corp sunt satisfacute de mecanismul de reglare locala. De exemplu, daca un muschi face un efort, are nevoie de mai mult oxigen pentru a putea satisface necesitatile energetice, si produce mai mult bioxid de carbon care trebuie transportat.
Cheaguri de sânge
Sistemul circulator este un sistem închis, în care cantitatea de lichid trebuie sa ramâna mai mult sau mai putin neschimbata. Daca din sistem, de exemplu printr-o leziune, se pierde sânge, imediat intra în actiune procesul de coagulare a sângelui pentru a scadea cantitatea de sânge pierdut. Acest proces porneste imediat în clipa în care o celula sanguina ajunge în contact cu aerul, de asemenea în cazul lezarii unui tesut, dar se poate declansa si singur în interiorul sistemului circulator. Aceste coagulari „gresite” produc cheaguri de sânge, în termen stiintific denumite tromboza. Daca lumenul unui vas este închis de un cheag, sângele din fericire gaseste cai ocolite pentru a ajunge la tesuturile al caror vas este blocat de cheag aceasta se cheama circulatie colaterala alteori cheagul se dizolva, dar daca din aceste procese nu se produce nici unul, cheagul poate fi eliminat numai prin interventie chirurgicala.
Tensiunea arteriala
Prin contractia si relaxarea inimii se schimba în mod periodic presiunea din artere si arteriale. Valoarea de vârf, asa numita presiune sistolica este realizata, când impulsul contractiilor inimii ajunge în partea corespunzatoare a arterei, dupa care scade în mod constant, pâna când atinge valoarea minima dinaintea sosirii altui impuls de contractie (tensiune diastolica). Când masoara tensiunea, medicul întotdeauna noteaza doua valori: în cazul unui tânar sanatos de exemplu 120/80, unde 120 este tensiunea sistolica, iar 80 este tensiunea diastolica, masurate în milimetri de mercur.
Inima
Alcâtuirea inimii Inima este un organ musculos cavitar, de forma si dimensiunile unui pumn închis. Are greutatea între 250-300 g si este situata în mediastin. Este divizata în patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea comunica între ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevazute cu valvule unidirectionale. Cele doua jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular. învelisul inimii este constituit din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele cardiac este alcatuit din trei straturi:
— stratul extern, epicardul;
— stratul mijlociu, miocardul, alcatuit din tesut muscular striat de tip cardiac;
—stratul intern, endocardul, membrana epiteliala care tapeteaza la interior camerele inimii si se continua cu endoteliul vaselor mari.
Miocardul, muschiul cardiac, este format dintr-o retea de fibre musculare inserate pe un schelet fibros. Musculatura atriilor este mai subtire si independenta structural de musculatura ventriculara.Fibrele musculare, cu diametrul de 10-20u si lungimea de 30-60u, bogate în mitocondrii si miofibrile cu striatii, au nucleu unic, situat central si functioneaza ca un sincitiu. Ele constituie miocardul adult. În grosimea acestuia se afla miocardul embrionar, singura legatura musculara între atrii si ventricule si, în acelasi timp, sistemul excitoconductor cardiac sau tesutul nodal.Tesutul nodal, alcatuit din nodulii sinoatrial si atrioventricular, fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, constituie „sistemul de comanda al inimii".
Proprietatile miocardului
Proprietatile miocardului sunt comune cu ale muschilor striati scheletici (excitabilitatea, conductibilitatea, contractilitatea) si proprii (automatismul).
a) Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde maximal la stimuli care egaleaza sau depasesc valoarea
de prag. Aceasta reprezinta legea „tot sau nimic". Inima este excitabila numai în faza de relaxare (diastola), iar în sistola se afla în stare refractara absoluta si nu raspunde la stimuli. Aceasta reprezinta „legea neexcitabilitatii periodice a inimii".
b) Automatismul reprezinta proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazeaza pe modificari ciclice de depolarizare si repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. Ritmul cardiac, 70-80 batai/minut, este determinat de nodulul sinoatrial si poate fi modificat de factori externi. Caldura, influentele simpatice, adrenalina, noradrenalina determina tahicardie. Frigul, influentele parasimpatice si acetilcolina determina bradicardie.
c) Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitatia în toate fibrele sale. Impulsurile generate automat si ritmic de nodulul sinoatrial se propaga în peretii atriilor, ajung la nodulul atrioventricularsi, prin fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, la tesutul miocardic ventricular. Tesutul nodal genereaza si conduce impulsurile, iar tesutul miocardic adult raspunde prin contractii.
d) Contractilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde la actiunea unui stimul prin modificari ale dimensiunilor si tensiunii. Astfel, în camerele inimii se produce o presiune asupra continutului sangvin si are loc expulzarea acestuia. Forta de contractie este mai mare în ventricule decât în atrii, iar cea mai mare este în ventriculul stâng. Contractiile miocardului se numesc sistole, iar relaxarile, diastole. Contractia miocardului este similara, în esenta, cu cea a musculaturii scheletice. Miocardul necesita un aport mare de oxigen, deoarece, spre deosebire de musculatura scheletica, nu face „datorie de oxigen".
Alcâtuirea inimii Inima este un organ musculos cavitar, de forma si dimensiunile unui pumn închis. Are greutatea între 250-300 g si este situata în mediastin. Este divizata în patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea comunica între ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevazute cu valvule unidirectionale. Cele doua jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular. învelisul inimii este constituit din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele cardiac este alcatuit din trei straturi:
— stratul extern, epicardul;
— stratul mijlociu, miocardul, alcatuit din tesut muscular striat de tip cardiac;
—stratul intern, endocardul, membrana epiteliala care tapeteaza la interior camerele inimii si se continua cu endoteliul vaselor mari.
Miocardul, muschiul cardiac, este format dintr-o retea de fibre musculare inserate pe un schelet fibros. Musculatura atriilor este mai subtire si independenta structural de musculatura ventriculara.Fibrele musculare, cu diametrul de 10-20u si lungimea de 30-60u, bogate în mitocondrii si miofibrile cu striatii, au nucleu unic, situat central si functioneaza ca un sincitiu. Ele constituie miocardul adult. În grosimea acestuia se afla miocardul embrionar, singura legatura musculara între atrii si ventricule si, în acelasi timp, sistemul excitoconductor cardiac sau tesutul nodal.Tesutul nodal, alcatuit din nodulii sinoatrial si atrioventricular, fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, constituie „sistemul de comanda al inimii".
Proprietatile miocardului
Proprietatile miocardului sunt comune cu ale muschilor striati scheletici (excitabilitatea, conductibilitatea, contractilitatea) si proprii (automatismul).
a) Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde maximal la stimuli care egaleaza sau depasesc valoarea
de prag. Aceasta reprezinta legea „tot sau nimic". Inima este excitabila numai în faza de relaxare (diastola), iar în sistola se afla în stare refractara absoluta si nu raspunde la stimuli. Aceasta reprezinta „legea neexcitabilitatii periodice a inimii".
b) Automatismul reprezinta proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazeaza pe modificari ciclice de depolarizare si repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. Ritmul cardiac, 70-80 batai/minut, este determinat de nodulul sinoatrial si poate fi modificat de factori externi. Caldura, influentele simpatice, adrenalina, noradrenalina determina tahicardie. Frigul, influentele parasimpatice si acetilcolina determina bradicardie.
c) Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitatia în toate fibrele sale. Impulsurile generate automat si ritmic de nodulul sinoatrial se propaga în peretii atriilor, ajung la nodulul atrioventricularsi, prin fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, la tesutul miocardic ventricular. Tesutul nodal genereaza si conduce impulsurile, iar tesutul miocardic adult raspunde prin contractii.
d) Contractilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde la actiunea unui stimul prin modificari ale dimensiunilor si tensiunii. Astfel, în camerele inimii se produce o presiune asupra continutului sangvin si are loc expulzarea acestuia. Forta de contractie este mai mare în ventricule decât în atrii, iar cea mai mare este în ventriculul stâng. Contractiile miocardului se numesc sistole, iar relaxarile, diastole. Contractia miocardului este similara, în esenta, cu cea a musculaturii scheletice. Miocardul necesita un aport mare de oxigen, deoarece, spre deosebire de musculatura scheletica, nu face „datorie de oxigen".
RSS Feed