Proteinele sunt componente de baza ale tuturor celulelor vii, alaturi de lipide, zaharide, vitamine, enzime, apa si saruri anorganice, formand impreuna un sistem complex in cadrul caruia se petrec o serie de reactii chimice care asigura reproducerea, dezvoltarea si functionarea normala a fiintelor vii. Sunt componente ale structurilor celulare si au functii biologice fundamentale : enzimatice, hormonale , imunologice. Sunt proteine unele substante cu puternica activitate biologica ale celulelor ca: enzimele, pigmentii respiratori, multi hormoni si anticorpii. Substanta contractila din fibrele musculare, din cilii si din flagelele organismelor inferioare, care poseda proprietatea de a transforma energia chimica in energie mecanica, este de asemenea o proteina. Ele intra in structura tuturor celulelor, si ajuta la cresterea si refacerea celulelor. Ca aspect , la microscop , proteinele sunt subtiri , ca niste bastonase gelatinoase. In organele animale apar sub forma de muschi , piele ,par . Ele se gasesc si in plante , in cantitati mai mici . Toate sunt amestecuri de compusi complecsi , continand carbon , hidrogen , azot , oxigen , uneori si fosfor , fier , iar de multe ori sulf . Proteinele sunt principali constituenti ai corpului animalelor . Indeplinind o mare varietate de functii , se descopera o diversificare deosebita in alcatuirea lor . S-a demonstrat ca proteinele constituie partea cea mai insemnata din substanta uscata a celulelor . In corpul omenesc , 15 % din greutate se datoreaza proteinelor. Analiza lor elementara a fost facuta de chimistul olandez Gerardus Iohannes Mulder ( 1802 - 1882 ) , extragandu-le din tesuturi animale si vegetale . Acesta le-a dat , in anul 1838 , la sugestia fostului sau profesor J.J. Berzelius , numele de proteine , de la grecescul 'protos' , care inseamna primul , in prima linie . Mulder publica aceasta denumire in 1840 ( in unele tratate apare anul 1843 ) , in limba olandeza , tradusa apoi si in limba franceza .

   Caracteristica cea mai importanta a proteinelor este specificitatea: proteinele diferitelor specii vegetale si animale se deosebesc intre ele, existand deosebiri chiar si intre proteinele indivizilor din aceeasi specie. Se apreciaza ca intr-un organism animal exista circa 100.000 de proteine specifice. Fiecare macromolecula de proteina este alcatuita din 50 pana la 10.000 de unitati de α- aminoacizi, unite prin legaturi peptidice.

Clasificarea proteinelor

Dupa sursa de provenienta :

- proteine de origine vegetala

- proteine de origine animala

Dupa solubilitatea in apa si in solutii de electoliti :

- insolubile (fibroase)

- solubile (globulare)

Dupa produsii rezultati la hidroliza totala : 24798fdq15brs6i

-proteine propriu-zise ( dau prin hidroliza totala numai α- aminoacizi)

-proteine conjugate sau proteide ( prin hidroliza totala se obtine, pe langa α- aminoacizi, si o alta substanta, care in structura proteinei apare ca grupa prostetica)

   Proteinele fibroase se gasesc in organismul animal in stare solida si confera tesuturilor rezistenta mecanica (proteine de schelet) sau protectie impotriva agentilor exteriori.

KERATINELE- proteinele din epiderma, par, pene, unghii, copite si coarne se disting printr-un continut mare de sulf. Keratinele sunt insolubile in apa atat rece cat si calda, precum si in solutii saline. Din cauza aceasta keratinele prezinta o mare inertie fata de agentii chimici, precum si fata de enzime.

FIBROINA, componenta fibroasa din matasea naturala, se gaseste in acest material inconjurata cu o componenta amorfa, cleioasa, sericina, care reprezinta cca. 30 % din greutatea totala. In cele doua glande ale viermelui de matase, proteinele sunt continute sub forma de solutie concentrata, vascoasa.

COLAGENUL, este componenta principala a tesuturilor conjunctive, tendoanelor, ligamentelor, cartilajelor, pielii, oaselor, solzilor de peste. Exista numeroase varietati de colagen. Colagenul are o compozitie deosebita de a keratinei si fibroinei, caci este bogat in glicol, prolina si hidroxiprolina, nu contine cistina si triptofan. Prin incalzire prelungita cu apa, colagenul intai se imbiba,apoi se dizolva transformandu-se in gelatina sau clei.

ELASTINA constituie tesutul fibros, cu o elasticitate comparabila cu a cauciucului, a arterelor si a unora din tendoane, cum este de exemplu tendonul de la ceafa boului. Elastina nu se transforma in gelatina la fierbere cu apa si este digerata de tripsina. Ca si colagenul, fibrele de elastina sunt compuse din aminoacizi simpli, mai ales leucina, glicocol si prolina.

In regnul vegetal nu se gasesc proteine fibroase; functia lor este indeplinita in plante de celuloza. Proteinele fibroase se dizolva numai in acizi si baze concentrate, la cald, dar aceasta dizolvare este insotita de o degradare a macromoleculelor; din solutiile obtinute nu se mai regenereaza proteina initiala. Proteinele fibroase nu sunt hidrolizate de enzimele implicate in digestie si deci nu au valoare nutritiva.

Proteinele solubile sau globulare apar in celule in stare dizolvata sau sub forma de geluri hidratate. Ele au insusiri fiziologice specifice si se subimpart in albumine si globuline. Albuminele sunt solubile in apa si in solutii diluate de electroliti (acizi, baze, saruri),iar globulinele sunt solubile numai in solutii de electroliti.

Exemple de proteine solubile:

- albuminele din oua dr798f4215brrs

- caseina din lapte

- globulinele si albuminele din sange (hemoglobina, fibrinogenul)

- proteinele din muschi (miogenul si miosina)

Structura unei albumine:

- proteinele din cereale (gluteina din grau, zeina din porumb)

- proteinele produse de virusi (antigeni) si bacterii

- anticorpii

- nucleoproteidele

- enzimele

- hormonii proteici (insulina)

PROTEINELE DIN SANGE

Sangele este o suspensie a unor corpuscule mari, vizibile la microscop, globulele albe si rosii, intr-un lichid omogen numit plasma. Globulele rosii contin toata proteina colorata rosie, hemoglobina. Plasma contine in solutie fibrinogenul, globuline si albumine. Lichidul ramas la indepartarea globulelor si a fibrinogenului se numeste serul sanguin. Coagularea sangelui se datoreaza transformarii fibrinogenului intr-un gel ireversibil, fibrina.

Globulinele din ser pot fi separate in trei fractiuni, L-, B si z. O importanta deosebita o constituie z-globulinele, care s-au dovedit identice cu anticorpii din serul sanguin.

Se stie ca in urma infectiilor cu bacterii sau virusuri, organismul animal devine imun, un timp mai lung sau mai scurt, fata de o noua infectie cu acelasi germen patogen. Imunitatea se datoreaza aparitiei de anticorpi in serul animalului infectat. Substantele care determina formarea anticorpilor, numite antigeni, sunt proteine, produse de bacterii sau provenite din acestea sau din virusuri prin dezagregarea lor. Orice proteina straina introdusa prin injectie in organism actioneaza ca antigen.

Proteinele din muschi

Muschii vertebratelor contin 15-20% proteine. Au fost izolate : miogenul, miosina, globulina X, stroma musculara, tropomiosina si actina.

Miogenul este un amestec de cel putin 3 proteine, cu caracter de albumine si globuline. Miogenul contine enzimele esentiale ale muschiului: fosforilaza, fosfoglucomutaza, etc..

Miosina si actina sunt proteinele care asigura functiunea contractila a muschiului. Tropomiosina este o proteina unitara.

PROTEINE VEGETALE

Globulinele vegetale sunt mult raspandite in natura, alaturi de albumine.de exemoplu globulinele din semintele oleaginoase :edestina, din samanta de canepa, excelsina din nuca braziliana, amandina din migdale si corilina din alune, apoi globulinele din leguminoase, de ex.: faseolina din fasole, legumina din mazare, precum si globulinele din cartofi, tomate, spanac,etc. Toate au configuratii globulare.

Proteine din cereale

Proprietatea graului de a da o faina panificabila se datoreaza caracterului special al proteinelor din endospermul, bogat in amidon, al semintelor acestei cereale. Proteina din grau, glutenul, se obtine prin framantarea fainei intr-un curent de apa; acesta antreneaza granulele de amidon, lasand glutenul sub forma unei mase lipicioase. Spre deosebire de celelalte proteine vegetale, glutenul este insolubil in apa si in solutii saline. Cercetarea clasica a glutenului a dus la concluzia ca el este un amestec de doua proteine : glutenina si gliadina. Cea din urma este singura proteina solubila in alcool de 70 % si poate astfel fi separata de glutenina.

Din punct de vedere al constitutiei, majoritatea proteinele solubile fac parte

din categoria proteinelor conjugate, in care grupa prostetica poate fi o lipida (lipoproteide), acid fosforic (fosfoproteide), un metal (metaloproteide) sau un acid nucleic (nucleoproteide).

COMPOZITIA PROTEINELOR

Toate proteinele contin elementele: C, H, O, N si S; in unele proteine se mai gasesc, in cantitati mici: P, Fe, Cu, I, Cl, si Br. Continutul procentual al elementelor principale este de: C 50-52 %, H 6,8-7,7 %, S 0,5-2 %, N 15-18 %.

Prin hidroliza, proteinele se transforma in aminoacizi. Hidroliza proteinelor se poate efectua cu acizi, cu baze sau cu enzime. Hidroliza acida se face prin fierbere indelungata (12-48 ore) cu acid clorhidric de 20% sau mai bine cu acid formic continand HCl (2 ore). Hidroliza cu hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de bariu are loc intr-un timp mai scurt. Prin hidroliza se obtine un amestec care poate sa contina circa 20 L-aminoacizi. Se formeaza si amoniac prin hidroliza grupelor CONH2 ale asparaginei si glutaminei.

ASIMILATIA SI SINTEZA PROTEINELOR

Se gasesc proteine in fiecare celula vie. Pentru sinteza lor, respectiv a aminoacizilor care le compun, plantele se folosesc de combinatii anorganice ale azotului, amoniac si azotati, pe care le extrag din sol. Unele vietuitoare inferioare, bacteriile de sol, pot folosi chiar azotul molecular.

Animalele nu au proprietatea de a asimila combinatiile anorganice ale azotului, ci sunt nevoite sa utilizeze proteinele de origine animala sau vegetala, continute in hrana lor. Proteinele nu pot fi intrebuintate ca atare, ci sunt hidrolizate in timpul digestiei, pana la aminoacizi. Acestia difuzeaza prin peretele intestinului in sange si servesc apoi celulelor pentru sinteza proteinelor proprii ale organismului. Numai datorita acestui mecanism, fiecare celula isi poate construi proteina ei specifica.

Organismul animal nu poate sintetiza decat anumiti aminoacizi; altii provin din proteinele hranei. De aceea, nu este suficient ca hrana animalelor sa contina o anumita cantitate de proteine, ci acestea trebuie sa cuprinda o cant. suficienta din fiecare aminoacid esential. Proteinele din lapte, carne, peste, oua, creier, serum, fibrina, soia si din embrionul de grau contin aminoacizii esentiali in proportie adecvata. In schimb, hemoglobina, gelatina si multe proteine din vegetale sunt deficiente in unul sau altul din aminoacizii esentiali. Folosirea exclusiva in alimentatie a acestor proteine duce la tulburari grave. Lipsa aminoacizilor esentiali din proteinele hranei se manifesta la animalele tinere a caror crestere inceteaza sau este incetinita. Simptomele de deficienta dispar daca se completeaza dieta cu lapte.

STRUCTURILE PROTEINELOR NATURALE

Se disting patru grade structurale sau niveluri de organizare dupa complexitatea lor. Acestea au fost numitestructuri primare, secundare, tertiare si cuaternare.

Structura primara a unei proteine este determinata prin numarul si succesiunea specifica a aminoacizilor din catena polipeptidica. Structura secundara a unei proteine este determinata de aranjarea in spatiu a catenei polipeptidice si de legaturile care se stabilesc intre catene. Cercetarile in domeniu au sugerat ca macromolecula peptidica nu are forma extinsa, ci adopta o forma rasucita sau incretita. Structurile tertiare : structurile secundare sunt determinate de legaturile de hidrogen dintre grupele CO si NH ale catenelor polipeptidice. Intr-o elice L foarte lunga , se pot stabili legaturi slabe, dar numeroase , si intre grupele R proeminente spre exterior , ale aminoacizilor. Sunt folosite 4 feluri de legaturi intre grupe R apartinand aceleiasi catene polipeptidice prin care se poate realiza o structura tertiara. La adoptarea si mentinerea unei anumite conformatii tertiare contribuie uneori ioni metalici sau, in proteide, grupele prostetice.

Un model de structura tertiara este aceea a mioglobinei; iar un model de structura secundara este acela al keratinei.

Mai multe asemenea structuri tertiare sunt asociate intre ele formand structuri cuaternare. Fortele de atractie sunt aceleasi ca in structurile tertiare, dar ele actioneaza in acest caz intermolecular, unind catene polipeptidice sau elice L-diferite. Un exemplu de structura cuaternara este acela al hemoglobinei.

IZOLARE SI PURIFICARE

Proteinele insolubile pot fi usor separate de compusii care le insotesc in organismele animale, grasimi, hidrati de carbon sau proteine solubile, asa ca izolarea lor nu prezinta dificultati. Din cauza insolubilitatii lor, nu pot fi purificate prin dizolvare.

Proteinele solubile sufera usor la incalzire, sau sub actiunea acizilor, a bazelor, a dizolvantilor organici si a altor compusi chimici, o transformare numita denaturare, prin care se pierde activitatea biologica specifica. Denaturarea proteinelor consta in modificarea ireversibila a formei lor spatiale, naturale, in urma desfacerii unor legaturi din structura moleculei proteice. Aceste modificari se produc fie sub actiunea unor agenti fizici (caldura, radiatii, ultrasunete) fie sub actiunea unor agenti chimici (solutii de acizi, baze sau saruri, solventi organici, etc.)

Proteina se extrage din materialele biologice in care se gaseste cu o solutie salina, mai rar cu dizolvanti organici ca glicerina sau acetona, diluate cu apa. Solutiile acestea contin si substante neproteice; indepartarea acestora se face cu ajutorul dializei prin membrane permeabile pentru aceste substante dar impermeabile pentru proteine. Proteinele insolubile in apa distilata se precipita la sfarsitul dializei. Indepartarea ionilor straini poate fi accelerata prin suprapunerea unei electrolize, intr-un dispozitiv special (electrodializa).

Metoda obisnuita pentru obtinerea proteinelor din solutiile purificate prin dializa consta in precipitare cu saruri neutre, sulfat de amoniu sau sulfat de sodiu, in stare solida sau in solutie saturata. Dupa un alt procedeu, precipitarea proteinei se face cu etanol.

ROLUL PROTEINELOR IN ORGANISMUL UMAN:

1. Plastic.

2. Functional (realizeaza presiunea oncotica; participa la echilibrul acido-bazic; participa la constituirea enzimelor; hormonilor; constituie receptori membranari, intra in constitutia altor substante active etc.).

3. Aparare (refacerea tesuturilor lovite, anticorpi; troficitate a celulelor sistemelor de aparare specific si nespecific; creste rezistenta fata de actiunea nociva a unor substante toxice: Pb, Hg, Cd, Cr, Se, As, benzen, toluen, amine, nitrobenzen, cloroform, CCl4, pesticide organoclorurate, sulfamide, antibiotice toxice - tetraciclina, saruri de Au s.a.).

4. Energetic - prin ardere dau 4,1 Kcal/g proteine; nu ard complet dand nastere unor substante toxice (amine toxice: indol, triptamina, histamina) care cer un efort hepatic suplimentar.

NECESARUL DE PROTEINE

Depinde de necesitatile organismului:

1.Cantitativ:

Copii: 0-6 ani - 3-4 g prot/kg corp/24 h 
7-12 ani - 2-3 g prot/kg corp/24 h 
12-20 ani - 1,5-1,7 g prot/kg corp/24 h
Adulti: 1,2-1,5 g/kgc/zi (ex: 75 kg ® 85-105 g proteine/zi)
Gravide si mame care alapteaza: 2 g/kgc/zi
Sportivi, mucitori, refaceri musculare: 2-3 g/kgc/zi

SURSE DE PROTEINE

- Produse animale: lapte, branzeturi (100g branza = 25-30 g proteine), carne (20% proteine),viscere (ficat, rinichi, inima, splina, peste), oua.
- Leguminoase: fasole (20-25%), mazare, soia (35%).
- Cereale : paine (8%).
- Nuci, arahide, alune, cartofi, ciuperci, legume, fructe (ultimele 2 mai putin).

   Glucidele, numite şi hidraţi de carbon, carbohidraţi sau zaharide (conform Nomenclatorului Internaţional de Chimie, doar denumirea de "glucide" este oficial acceptată), sunt substanţe de bază în organizarea materiei vii . În lipsa totală a glucidelor, celulele nu pot supravieţuii mai mult de 20 de ore.  Aceşti compuşi, ca atare sau în combinaţii cu alte substanţe, intră în structura pereţilor celulari a tuturor vieţuitoarelor, ajutând şi înmulţirea (diviziunea) şi  dezvoltarea celulelor. În combinaţie cu glucidele, în organism se construiesc numeroase substanţe, care intră în structura unor hormoni, anticorpi, antigene, elemente figurate sangvine, etc.. Însă, doar în secundar glucidele joacă un rol structural sau plastic în organism, principala "sarcină" al lor, fiind aceea de a furniza energie.
  Carbohidraţii conţin doar trei elemente chimice minerale: carbon (C), oxigen (O) şi hidrogen (H). Doar plantele verzi pot sintetiza glucide din materie anorganică (apa şi dioxid de carbon). Acest proces se realizează cu consum de energie luminoasă, în urma procesului de fotosinteza.
  La om, sinteza glucidelor din alte substanţe este posibilă, cu condiţia ca acestea să aibă structura organică. Randamentul unor astfel de geneze este destul de scăzut, astfel încât, omul este nevoit să îşi procure, cel puţin o parte din necesarul de carbohidraţi, direct din alimentele de origine vegetala.


 Clasificarea glucidelor


  După origine:

  - glucide de origine vegetală (fructoza, zaharoza, amidonul, etc.)
  - glucide de origine animală (glicogenul)

  După valoare energetica:

  - glucide energetice (glucoza - este principalul donor de energie la om, lactoza, amidonul, etc.)
  - glucide neenergetice (celuloza, pectinele, amidonul rezistent, etc.)

  După structura chimică:

  - monoglucide (carbohidraţi formaţi dintr-o singură moleculă)
  - oligoglucide (hidraţi de carbon care au în structura lor mai multe resturi (2-6) de monoglucide)
  - poliglucide (zaharide cu structură ramificată care pot conţine zeci, sute sau mii de resturi monoglucidice)

 Glucidele energetice

  Carbohidraţii care furnizează energie în urma proceselor metabolice, se numesc glucide energetice. Se consideră, în medie, că un gram de glucide energetice, dezvoltă 4,1 kilocalorii. Glucidele energetice sunt principalele donoare de energie pentru organismul uman. Zaharidele sănătoase (naturale) este bine să furnizeze organismului aproximativ 65% din energia necesară.
  Suprimarea glucidelor energetice din sursele de hrană nu conduce la scăderea în greutate, decât în cazul inaniţiei (malnutritiei alimentare). Inaniţia voluntară (cura de înfometare) este, după cum se ştie, deosebit de nocivă. Este cu mult mai eficient să se folosească în alimentaţie glucide sănătoase şi naturale, în cantitate optimă, pe principiul cunoscut din vechime că: "grăsimile se ard la focul carbohidraţilor".
  Trebuie subliniat faptul că glucidele nu îngraşă în mod direct. Sinteza de substanţe grase pe baza carbohidraţilor este foarte mică (1-3%), de maximum 10 g acizi grasi pe zi. Însă, pe căi indirecte, mai ales prin frânarea arderii lipidelor, excesul de carbohidraţi, conduce la creşterea masei adipoase.
  La zaharidele cu putere calorică, nu numai valoarea energetică este importantă, ci şi viteza de absorbţie a acestora. Hidraţii de carbon care se absorb rapid (trec cu viteză din intestin în sange) poartă denumirea de glucide cu absorbţie rapidă.

 Glucidele cu absorbţie rapidă

  Monoglucidele (glucoza, fructoza), amestecul fizic concentrat de monoglucide (zaharul invertit, mierea de albine) şi diglucidele (zahărul) care provin din extragerea selectivă a acestora din organele vegetale ale plantelor, din cauza concentraţiei foarte mari, dar şi a masei moleculare mici, intră rapid în sânge, traversând pereţii intestinali, cu o viteză mare.  Absorbţia acestor compuşi, dacă provin din surse naturale integrale de hrană (legume,    fructe, cereale), este cu mult mai mică, chiar dacă este vorba despre acelaşi substanţe.
  În faţa glucidelor cu absorbţie rapidă, şi reacţia organismului este la fel de promptă. Astfel, corpul prin mijloacele pe care le are la dispoziţie, încercă să convertească în glicogen, cât mai repede, excesul de carbohidraţi care a ajuns brusc în fluxul sanguin. Procesul se desfăşoară repede, cu participare masivă a insulinei care se secretă din abundenţă. Deoarece depozitele de glicogen din ficat şi din muşchi au o capacitate mică de stocare, organismul va transforma o parte din surplus în grasimi (trigliceride) circulante  şi de depozit (care se depun la nivelului ţesutului adipos). Mai mult, participarea insulinei la metabolismul glucidelor, conduce, în paralel cu oxidarea carbohidraţilor, la frânarea arderii grăsimilor, fapt ce conduce, în mod indirect, către obezitate.
  S-a constatat că glucidele cu absorbţie rapidă dezvoltă o adipozitate de tip androgin (se depun preponderent pe trunchi şi pe bărbie, şi mai puţin pe coapse, pe şolduri sau pe fese), abdomenul fiind în mod special afectat. Ori se ştie că surplusul de adipozitate abdominală este cu mult mai periculos decât excesul grăsos care se localizează în alte zone ale corpului.
  Glucidele cu absorbţie rapidă abundă în produsele zaharate (ciocolată, bomboane, prăjituri, etc.). Dacă aceşti hidraţi de carbon sunt solubilizaţi în  lichide şi semilichide (sucuri, lichioruri, miere artificiala, îngheţată), ei se absorb şi mai repede.
  Deşi acţionează cu ceva mai lent, amidonul din produsele purificate (făina albă, extracte de amidon), mai ales în combinaţie cu grasimile, dezvoltă o putere calorică foarte mare pe o durată de timp relativ scurtă. Alimentele de acest tip (hot dog, hamburger, plăcintele coapte în ulei încins, etc.) sunt denumite, pe bună dreptate, cu apelativul de "bombe calorice". Mai mult, aceste preparate conţin mai multe toxine, dintre care cea mai nocivă este acrilamida, substanţă cu potenţial cancerigen.  Insistenţa cu care se încearcă, prin vocea nutriţioniştilor şi a medicilor, să se limiteze vânzarea alimentelor de acest fel, alături de alte zaharoase concentrate, în incinta şi în jurul şcolilor, este pe deplin justificată.

 Glucidele cu absorbţie mai lentă

  Glucidele din toate vegetalele naturale ca atare (nu sub formă de suc, sirop, compot, etc), datorită substanţelor de balast, se absorb mai lent şi treptat. Astfel, ele sunt benefice pentru om, furnizând, fără exces şi în timp, energia necesară desfăşurării normale a proceselor fiziologice. Glucidele cu absorbţie lentă,  sunt compuşi întâlniţi  frecvent sub denumirea de carbohidraţi cu eliberare treptată. Ei fac parte din rândul ozidelor cu un număr mare de molecule, aşa cum este amidonul, dar şi a monoglucidelor, cu condiţia ca, aceşti din urmă carbohidraţi, să fie "prinşi" în structuri organice mai greu digerabile, de obicei formate din glucide neenergetice.

 Glucidele neenergetice

  Glucidele neenergetice, sunt substanţe vegetale de obicei cu structură complexă (poliglucide), nedigerabile (nu pot fi degradate de către enzime) cu rol de material de balast. Glucidele neenergetice sunt numite în dietetica şi alimentatie fibre vegetale (alimentare). Ele abundă în coaja fructelor şi a cerealelor, în radacinoase, precum şi în verdeturi.

Conţinutul în glucide ale unor surse de hrană:

    Aliment                                                                     Glucide energetice                        Glucide neernegetice 
                                                                              [g/100g parte comestibilă]              [g/100g parte comestibilă]


 Zahăr rafinat                                                                         99,9                                                  0

 Miere naturala                                                                     70 - 80                                             urme

 Paste făinoase                                                                     70 - 80                                               0

 Franzelă, pâine albă                                                             60 - 72                                              0,5

 Pâine integrală                                                                        50                                                  3,3

 Lapte praf                                                                              40                                                    0

 Seminte oleaginoase, leguminoase, cereale integrale             10 - 40                                              5 - 8

 Cartof                                                                                 14 -18                                                 2

 Lapte condensat                                                                    11                                                     0

 Fructe proaspete                                                                  7 - 15                                              1 - 3

 Ciuperci comestibile                                                                6                                                      1

 Sfecla roşie                                                                             5                                                    2,5

 Lapte                                                                                 4,5 - 5                                                  0

 Ficat                                                                                      3                                                      0

 Legume si zarzavaturi (cu excepţia unor                               1,5 - 2,5                                           0,5 - 3
 legume cultivate pentru părţile
 subterane - sfeclă, cartofi, etc.)

 Lactate si branzeturi                                                              1 - 5                                                  0

 Carne                                                                                    0,01                                                  0

Lipidele, numite şi grăsimi, sunt substanţe esenţiale atât pentru plante şi animale cât şi pentru om. Ele ajung în organism fie pe cale exogenă (din grăsimile animaliere sau vegetale din hrană), fie pe cale endogenă (se sintetizează, în interiorul organismului din glucide sau din proteine).
  Cele mai multe lipide sunt substanţe formate din două componente; una reprezentată de acizi grasi, iar cealaltă de glicerina sau din alţi alcooli. Dinte acizii graşi, o parte din cei nesaturaţi sunt esenţiali pentru om, căci nu pot fi sintetizaţi de către organism. Ca şi în cazul proteinelor, la care doar aminoacizi esenţiali prezintă cu adevărat importanţă, şi în cazul lipidelor, contează asigurarea unui nivel optim de   
acizi grasi esentiali (AGE) din sursele de hrană. Nu este atât de important câte lipide introducem în organism, căci corpul le poate fabrica singur, ci contează cantitatea şi felul de acizi graşi esenţiali, ce intră în organism odată cu hrană, deoarece aceştia nu pot fi sintetizaţi de către om, dar pe baza lor se pot construi toate lipidele de care organismul omului are nevoie.
 Lipidele în organismul omului

   Lipidele sunt substanţe indispensabile vieţii. Ele îndeplinesc mai mule roluri importante:
  - protejează şi susţin organele interne (rinichi, ficat, inimă, splină), atât în poziţie statică cât şi la deplasarea sau la zdruncinare (amortizează şocurile);
  - contribuie la reglarea temperaturii, atât ca donoare de energie calorica, cât şi ca strat izolant subcutanat;
  - furnizează multă energie (9,1 kcal, valoare dublă faţă de glucide), însă nu prezintă prioritate în metabolismul energetic, arzându-se după glucide;
  - se depozitează, mai ales în ţesutul adipos, ca substanţe de rezervă;
  - protejează vasele de sange şi terminaţiile nervoase;
  - intră în structura celulelor participând la formarea membranelor şi la asigurarea permeabilităţii acestora, dar regăsindu-se şi în interiorul celulelor, mai ales la nivelul mitocondriilor;
  - intră în componenţa tecilor neuronale;
  - lipidele circulante asigură transportul unor substanţe importante (vitamine liposolubile, hormoni, minerale);
  - grăsimile subcutanate asigură protecţie mecanică şi radioactivă;
  - în cantitate moderată, intervin ca stimulenţi ai sistemului reticulo-endotelial (atât în exces, cât şi în deficit, efectul este contrar);
  - intervin în activitatea endocrină.
  Pentru a fi absorbtie, deci pentru a trece din aparatul digestiv în sânge, grăsimile  trebuie să treacă prin mai multe transformări. După trecerea în fluxul sanguin, are loc transportul şi metabolismul lipidelor.

 Clasificarea lipidelor

   După criteriul biologic, grăsimile se împart în:
  - lipide de rezervă (care se acumulează la om, în ţesutul adipos, iar la plante în diferite organe, mai ales în unele seminţe sau fructe),
  - lipide de constituţie (care intră în structura celulelor),
  - lipide circulante (care circulă prin sange sau prin limfă).

  • Criteriul biochimic împarte grăsimile în mai multe tipuri, aşa cum se poate vedea în tabelul de mai jos:

 
Tip de lipide

Reprezentanţi

  Lipide simple (conţin doar carbon, oxigen şi hidrogen)

  - gliceridele (esteri ai glicerolului cu acizii graşi)
  - ceridele (esteri ai unor monoalcooli superiori cu acizi graşi)
  - steridele (esteri ai sterolilor cu acizii graşi)

  Lipide complexe (conţin, pe lângă şi alte elemente, ca: fosfor, sulf, azot, etc.).
 (glucolipide, lipoproteine).

  - glicerofosfatidele (fosfatidele)
  - sfingolipidele

  Lipide combinate cu alţi compuşi organici

  - glucolipide (lipide combinate cu glucide)
  - lipoproteine (lipide combinate cu proteine)




    Din punct de vedere alimentar, lipidele se împart în:
  - grăsimi de origine animală (aceste lipide conţin preponderent acizi graşi saturaţi,  cu excepţia pestilor)
  - grăsimi de origine vegetală (lipidele vegetale, care predomină în seminte oleaginoase, au un conţinut ridicat de acizi graşi nesaturaţi).

Excesul de lipide alimentare


  În exces, grăsimile alimentare, provoacă, cu toate complicaţiile aferente:
  - obezitate,
  - hipotiroidie,
  - hipercolesterolemie,
  - hipertrigliceridemie.

 Reprezentanţi mai importanţi

     Trigliceridele

  Majoritatea lipidelor de rezervă, atât la om cât şi la animale şi plante, sunt formate dintrigliceride, care sunt lipide simple şi neutre (nu prezintă activitate ionică). Diferenţa dintre trigliceridele lumii animale şi cele ale regnului vegetal, constă în tipul acizilor graşi care intră în constituţia acestora.
   La om, trigliceridele se acumulează în ţesutul adipos. Deşi digestia si absorbtia lipidelor presupune scindarea lipidelor alimentare în componentele lor (acizi graşi şi glicerină), totuşi, trigliceridele din hrană, pot traversa lumenul intestinal, pătrunzând în sânge, direct sau indirect - prin limfă. acest fenomen are loc după mese bogate în grăsimi, dar şi în unele dereglaje legate de absorbţia intestinală.

  Lipoproteinele

  În plasma, în condiţii normale, majoritatea lipidelor şi fracţiunilor lipidice, cu excepţia unor acizi graşi care circulă liber, intră în structuri complexe, fiind legate de proteine.
  Lipoproteinele deci, sunt substanţe din categoria lipidelor complexe, alcătuite din una sau mai multe grăsimi, în asociaţie chimică cu una sau mai multe  proteine.
  În cazul lipoproteinelor circulante, componenta proteică, în special prin densitatea sa, determină mobilitatea întregii substanţe, îndeplinind rolul de transportator sau de "cărăuş".

  Fosfolipidele

  Grăsimile complexe care conţin fosfor, sunt numite fosfolipide. Aceste substanţe sunt lipide de constituţie, intrând în toate structurile celulare, de obicei legate de proteine, cu care formează fosfolipoproteinele.


Conţinutul mediu în lipide (grăsimi) al unor alimente:

       Alimentul                                                                                                Conţinut în lipide - la
                                                                                                                      parte comestibilă,
                                                                                                                   în ordine descrescătoare[%]

  Grăsime topită (unsoare, seu)                                                                                     100

  Uleiuri vegetale                                                                                                       100-99

  Unt                                                                                                                            82

  Margarina                                                                                                                85-80

  Slănină                                                                                                                       70

  Alune de pădure                                                                                                         64

  Nuci                                                                                                                           61

  Cocos uscat, ras                                                                                                         55

  Migdale                                                                                                                     54

  Floarea soarelui (achene decorticate)                                                                           50

  Arahide                                                                                                                      48

  Susan                                                                                                                         47

  Seminţe de dovleac                                                                                                     47

  Salam "Sibiu"                                                                                                               43

  Seminte de mac                                                                                                          41

  Măsline                                                                                                                     37-30

  Salamuri (polonez, italian, etc.)                                                                                   36-25

  Muştar boabe                                                                                                             35

  Carne grasă de porc                                                                                                    35

  Carne tocată pentru sarmale                                                                                       32,5

  Carne de porc                                                                                                            31-24

  Mezeluri (parizer, cremvurşti, lebervurşt, tobă,etc.)                                                       27-24

  Brânză burduf                                                                                                              27

  Galbenus de ou                                                                                                           26

  Şvaiţer (brânză Schweitzer)                                                                                           26

  Scrumbii de Dunăre                                                                                                      26

  Pate de ficat                                                                                                                25

  Lapte parf                                                                                                                    24

  Caş, caşcaval, brânză topită, telemea                                                                          22-15

  Soia                                                                                                                           22-16

  Carne de miel                                                                                                               20

  Icre                                                                                                                            18-6

  Ou întreg                                                                                                                     12

  Carne tocată pentru mici                                                                                              17

  Peste(general)                                                                                                              17-2

  Carne de vită                                                                                                              16-3,5

  Carne de găină                                                                                                            10-5

  Cătina albă                                                                                                                    6

  Leguminoase cu excepţia soiei şi a arahidelor (boabe uscate)                                         2-1,5

  Fructe zemoase (mere, mure, dude, căpşuni, etc.)                                                          0,7-0,1

  Legume si zarzavaturi                                                                                                   0,4-0

 Nu încape nici o îndoiala , ca dintre toate substantele care intra în corpul omenesc si în cel al animalelor , apa sta pe primul loc în ceea ce priveste cantitatea . Fiziologul Claude Bernard este primul care a încercat , înca din secolul trecut sa calculeze proportia de apa din organismul uman . Cum a procedat ? El a cântarit mumiile egiptene - care erau complet dezhidratate . Apoi a comparat greutatea acestor mumii cu greutatea unor oameni vii de aceeasi înltime si cu trasaturi fizice cât mai asemanatoare mumiilor respective . prin acest procedeu , el a determinat ca apa are o proportie de 90 % în organismul uman . Cifra este pre ridicata . Acest lucru se explica pentru ca uscarea prelungita a mumiilor a dus si la pierdera unor substante solide din corpul lor alaturi de apa .

   Ulterior s-au facut cercetari mai precise , care au aratat nu numai câta apa este în organismul uman , dar si chiar câta apa contin tesuturile din care este alcatuit . În medie , un om care cântareste 65 de kilograme poate fi sigur ca aproximativ 41 de kilograme ( 63-70 % ) din organismul sau este apa . Aceasta proportie este valabila si pentru alte animale : câine , pisica , iepure , în general animalele cu sânge cald au aceeasi proportie de apa în organism ca si omul si mai mult au aceeasi proportie de apa în tesuturi ca si omul .

     Rolul apei în organism

   Apa reprezinta un excelent dizolvant pentu multe substante si este mediul în care se desfasoara cele mai multe reactii chimice legate de metabolismul substantelor si deci de viata . Rolul apei în organismul uman este foarte mare . Chimistii stiu foarte bine ce se întâmpla când vor ca doua substante sa reactioneze între ele . De exemplu din carbonatul de sodiu si sulfatul de cupru ( piatra vânata ) va rezulta carbonat de cupru si sulfat de sodiu . Daca se amesteca cele doua pulberi pur si simplu aceasta reactie nu va avea loc . Este nevoie ca substantele sa fie dizolvate în prealabil în apa pentru ca reactia sa aiba loc.

În organismul uman au loc numeroase reactii chimice care dau nastere la caldura , energie si la metabolismul necesar vietii . Aceste reactii au nevoie de un mediu apos , altfel substantele nu se pot desface în ioni iar reactiile nu pot avea loc .

   Pe lânga aceasta apa însasi ese un electrolit slab , care se disociaza în ion de hidrogen ( H+ ) si hidroxil ( OH- ) . Acessi ioni au proprietati catalitice , ei accelerând un numar considerabil de reactii care în mod normal ar dura zile întregi , în prezente ionilor reactiile au loc în câteva secunde .

   Apa are si proprietatea de a acumula si de adegaja caldura prin evaporare . Aceste însusiri ale apei au un rol foarte important în fiziologia termoreglarii . La temperaturile ridicate ale verii organismul uman primeste mult mai multa caldura decât are nevoie . Daca aceasta caldura nu s-ar elimina organismul ar avea mult de suferit . Din fericire organismul dispune de serie de mijloace de eliminare a caldurii . Schimbarea apei din stare lichida în stare gazoasa presupune o pierdere de caldura de la corpul unde se afla apa . În corpul omenesc fiecare gram de apa evaporat de pe suprafata pielii ( transpiratie ) la temperatura camerei înlesneste pierdera a 580 de calorii mici .

     Introducerea si eliminarea apei din organism

   Apa este introdusa în organism sub forma de bauturi împreuna cu alte alimente . Într-adevar , în afara de apa pe care o bem, o cantitate de apa se formeaza în organism prin oxidare diferitelor alimente .
   Multa lume considera ca daca manânca o pâine , o friptura , o prajitura sau o leguma nu introduc în organism nici o picatura de apa . Acest lucru este gresit . S-a constatat ca prin completa oxidarea a 100 grame de grasime se formeaza 107 grame de apa , din 100 grame de amidon se formeaza 55 de grame de apa , din 100 grame de albumina se formeaza 41 grame de apa . Dintr-un alt punct de vedere alimentele contin o însemnata cantitate de apa împreuna cu alte substante hranitoare . De regula fructele si vegetalele contin peste 90 % apa , iar alimentele pe care le numim uscate ( pâinea , carnea ) contin între 60 si 85 % apa . Orice aliment pe care l-am considera contine o cantitate apreciabila de apa, în afara cantitatii de apa care se formeaza prin oxidare alimentului respectiv .

Apa luata din stomac si din intestine este transportata de sânge în tot organismul si este retinuta de tesuturi. Rezerva de apa a organismului o constituie în special muschii si pielea, datorita volumului lor. Pe lânga acestea 2 si celelalte organe si parti ale copului omenesc au în compozitia lor o cantitate însemnata de apa ( ficatul , creierul , plasma sanguina , celulele , plâmânii ) .

   În mod normal organismul uman are nevoie zilnic de 2 litri si jumatate de apa , daruneori aceasta nevoie poate sa seridice pâna la zeci de litri de apa . Întrebarea este de ce e nevoie sa “schimbam apa” ? Este limpede ca daca eliminam apa trebuie sa o si punem înapoi . Dar de ce sa o eliminam ? .

   Apa se elimina din organism în primul rând prin rinichi ( 1 litru si jumate pe zi ) . De fapt pierdera aceasta variaza între 0,6 - 2 litri pe zi . În unele cazuri se pot atinge valori foarte mari . Astfel , în boli cum ar fi diabetul pot fi eliminate cantitati uriase de urina ( 8 - 10 litri pe zi ) .

Rinichii au un rol foarte important : ei extrag din sânge toate substantele nefolositoare sau daunatoare organismului, pe care acesta le-a adunat din tesututri si organe . Pentru a arunca afara aceste substante este neaparat nevoie de apa , în care aceste substante sunt dizolvate. Restul apei se elimina prin plamâni , sub forma de vapori ( ~400 cm2 ) , prin intestine ( 100 - 200 cm2 ) si prin piele ( 500 cm2 ) .
   O mare parte din apa se pierde prin plamâni . La câini , care sunt lipsiti de glande sudoribare , evaporarea apei se produce prin gura , prin plamâni si prin caile respiratorii .
   Aceasta pierdere a apei este marita prin gâfâire . În acest fel câinele reuseste sa faca vara la marea cantitate de caldura .
   În respiratia accelerata la om , în timpul muncii sau a altor eforturi fizice , cantitatea de apa care se elimina prin plamâni creste. Oamenii care muncesc în conditii de temperatura ridicate pot pierde pâna la 6-10 litri de apa .

     

      Starea si reglerea metabolismului apei

   Multi oameni si-au pus întrebarea de ce le este sete ? Setea este semnalul lipsei de apa în organism. Celulele din diferite tesuturi ajung la un moment dat sa nu mai aiba destula apa . Acest lucru se întâmpla mai ales vara . Celulele anunta creierul despre lipsa apei . La nivel cerebral informatia este prelucrata si se formeaza senzatia de sete , care ne obliga sa bem apa .
   Cât timp poate sa traiasca o vietuitoare fara apa ? Aceasta variza mult de la ospecie la alta. Unele specii, cum sunt molii sau serpii au o rezistenta foarte mare la lipsa apei. La fel si camilele au o rezisenta buna la deshidratare . Însa majoritatea animalelor nu pot suferi lipsa îndelungata a apei . Oamenii pierduti în desert fara apa , supravietuiesc cel mult 3 zile .
   Metabolismul apei este influentat de multe glande cu secretie interna ( tiroida , glandele suprarenale , glandele genitale , pancreasul , ficatul ) , dar organul cel mai important care regleaza metabolismul apei este hipofiza ( o glanda ce se situeaza sub creier ). Hormonul lobului posterior al hipofizei - pituitrina - provoaca o diuree puternica ( cresterea cantitatii de urina ).

   Scoarta creierului are un rol foarte important în reglerea introducerii , folosirii si eliminarii apei din orgnism . Ca organ coordonator scoarta creierului intervine în toate aceste procese.


Cantitatea de apa din componenetele lichide ale corpului omenesc :

Plasma Sanguina         3 litri    

Lichid interstitial         14 litri  

Apa din celule 29 litri  

Procente de apa în corpul omenesc :

Creier - 75 %    

Plamâni - 80 %    

Inima - 79 %    

Splina - 75 %    

Rinichi - 82 %    

Sânge - 83 %    

Muschi - 75 %    

Oase - 22 %    

Substantele minerale intra în componenta hranei si sunt necesare la formarea tesuturilor, participa în procesele biologice si fiziologice ale organismului. Ele se împart în macroelemente (potasiu, calciu, fosfor, sodiu, magneziu, fier, clor, sulf), care exista în organism în cantitati mari, si microelemente (zinc, cupru, crom, mangan, cobalt, molibden, iod, fluor, nichel s.a.) - în cantitati mici.

Calciul intra în componenta tesutului osos. Ionii de calciu stabilizeaza membranele celulare. El este necesar pentru normalizarea proceselor de oxidare la nivelul sistemului nervos si de contractie a muschilor, activeaza unii fermenti si hormoni, participa în procesul de coagulare a sângelui, are actiune antiinflamatorie si desensibilizanta.

Organismul uman contine circa 1200g de calciu, totodata 99% din aceasta cantitate se afla în sistemul osos. Tesutul osos este rezerva principala de calciu si fosfor. Absorbtia calciului din produsele alimentare are loc în intestinul subtire si ea se produce în prezenta vitaminelor D, proteinelor, acidului citric si lactozei.

Aminoacizii formeaza cu ionii de calciu compusi care se dizolva usor si se asimileaza. Procesul de absorbtie si utilizare a calciului este îngreuiat de acidul fitinic, unii fosfati, acizi grasi, acidul oxalic. Aceste substante transforma calciul în compusi indisolubili. Acidul fitinic se gaseste în cereale (grâu, ovaz, secara). Drojdiile alimentare contin fitaza. Acest ferment descompune acidul fitinic. Calciul din aluatul pregatit cu drojdii se asimileaza bine datorita prezentei fitazei. Surplusul de grasimi în ratia alimentara deregleaza absorbtia calciului, deoarece acizii grasi formeaza la rândul lor compusi indisolubili cu calciul, acesta eliminându-se în cantitati mari cu masele fecale.

Acizii biliari normalizeaza absorbtia acizilor grasi si utilizarea calciului. Deficitul de calciu apare la insuficienta lui în produsele alimentare (foame, excluderea produselor lactate din hrana), în caz de transpiratie abundenta, la femeile gravide si la cele care alapteaza prunci. Dereglarea procesului de absorbtie a calciului are loc în patologiile organelor digestive (enterita, tulburarea functiei exocrine a pancreasului, maladiile cailor biliare), la folosirea îndelungata a corticosteroizilor si hormonilor anabolici. Ca urmare apar convulsii, parestezii, osteoporoza. În acelasi timp, surplusul de calciu în ratia alimentara si în apa de baut, preparatele de calciu si calciferolul pot provoca hipercalciemia cu pierderea poftei de mâncare, sete, greata, voma, slabiciune generala, convulsii, azotemie. E posibila depunerea calciului în organele interne, muschi, vase. Sunt bogate în calciu laptele si produsele lactate.

 Fosforul intra în componenta nucleotidelor, acizilor nucleinici, fosfoproteidelor, fosfolipidelor, cofermentilor etc. Fosforul neorganic împreuna cu calciul contribuie la formarea oaselor. Fosforul, din componenta nucleotidelor si acizilor nucleici, participa la procesele de pastrare si de folosire a informatiei genetice, de biosinteza a acizilor nucleici, proteinelor, de crestere si separare a celulelor. Compusii fosforului - ATF si creatinfosfatul - acumuleaza energia eliminata în procesul de glicoliza si fosforilare oxidativa si care este utilizata pentru lucrul mecanic, electric si chimic în organism. Fosforul neorganic mentine echilibrul acido-alcalin în organism. Deficitul de fosfor poate aparea ca rezultat al folosirii timp îndelungat a hranei sarace în acest element, în perioada sarcinii si lactatiei, în insuficienta de proteine, vitamina D. Micsorarea continutului de fosfor în organism provoaca osteoporoza, osteomalacie, inapetenta, scaderea capacitatii de munca fizica si intelectuala. Sunt bogate în fosfor crupele, ficatul, pestele, carnea, laptele, produsele lactate. Fructele si legumele contin o cantitate mai mica de fosfor.

 Potasiul regleaza metabolismul hidro-salin si intracelular, presiunea osmotica, asigura echilibrul acido-alcalin, functia miocardului, mareste excretia sodiului si a apei din organism, activizeaza unii fermenti. Folosirea îndelungata a diureticelor, hormonilor suprarenalelor, voma, diareea, transpiratia abundenta pot provoca hipokaliemie cu adinamie, somnolenta, inapetenta, oligurie, hipotonie, dereglarea ritmului cardiac. Hiperkaliemia poate fi provocata de hipofunctia suprarenalelor, insuficienta renala. în aceste stari la bolnavi apare adinamie, excitabilitatea marita a sistemului nervos, marirea diurezei, dereglari ale ritmului cardiac. Dieta bogata în potasiu se recomanda în dereglarile de ritm cardiac, hipokaliemie, insuficienta miocardului, hipokaliemia provocata de tratamentul îndelungat cu corticosteroizi si diuretice. Cantitati sporite de potasiu contin fructele uscate, cartofii, carnea, pestele, leguminoasele, strugurii si alte fructe si legume.

Sodiul în forma de clorura de sodiu intra în componenta tesuturilor si a sângelui, determina sinteza acidului clorhidric în stomac, normalizeaza echilibrul acido-alcanic, presiunea osmotica, este antagonistul potasiului.

Hiponatriemia poate aparea ca urmare a unei diete bogate în potasiu, consumata timp îndelungat, poate fi provocata de vomismente, diaree, transpiratie abundenta, folosirea diureticelor, hipofunctia suprarenalelor. În hiponatriemie moderata apare slabiciune generala, somnolenta, inapetenta; în hiponatriemia pronuntata - voma, diaree, hipotonie, tahicardie, se poate observa pierderea cunostintei, convulsii, creste vâscozitatea sângelui si azotemia.

Este daunator si surplusul de sodiu. Persoanele ce consuma clorura de sodiu în exces sufera frecvent de hipertensiune arteriala, prezinta dereglari ale functiei rinichilor, la ele se mareste azotul rezidual în sânge. Norma zilnica în sodiu este asigurata de sarea de bucatarie pe care o contine pâinea (2-3 g), de sarea folosita la prepararea bucatelor si cea consumata în timpul mesei. Ratia alimentara zilnica trebuie sa contina 10-12g clorura de sodiu. Unii savanti considera aceasta norma ca fiind sporita.

 Sulful intra în componenta unor aminoacizi, vitamine, a insulinei, sistemului nervos, oaselor, cartilajelor, bilei, sângelui. Sursa principala de sulf o constituie leguminoasele, crupele de ovaz, hrisca, ouale, carnea, laptele, brânza.

 Organismul omului adult contine pâna la 25 g de magneziu care intra mai ales în componenta oaselor, fiind rezerva acestui element. Magneziul poseda actiune antispastica, vasodilatatoare, mareste peristaltismul intestinal, eliminarea bilei si a colesterolului prin intestin. Dereglarea proceselor de absorbtie la nivelul intestinului si folosirea diureticelor timp îndelungat poate provoca hipomagneziemia cu aparitia osteoporozei, hipotoniei, convulsiilor, dereglarilor de ritm cardiac. Deficitul de magneziu mareste excitabilitatea neuromusculara, provoaca halucinatii auditive, senzatia de teama, tahicardie. Sunt bogate în magneziu tarâtele de cereale, crupele de ovaz, leguminoasele, fructele uscate, ouale, nucile, sfecla, salata verde, morcovul, bacele.

Fierul intra în structura mioglobinei, hemoglobinei, a globulelor rosii si transporta oxigenul, participa la sinteza unor fermenti, în lipsa fierului în sânge apare anemia feripriva. Cauzele ei pot fi continutul redus de fier în ratia alimentara, lipsa acidului clorhidric în sucul gastric (se deregleaza absorbtia acestuia), hemoragiile cronice, consumul sporit de fier în cazul femeilor în sarcina si al celor care alapteaza copii.

Anemia se observa si la copiii mici a caror mame sufera de carenta de fier. La bolnavi apare slabiciune generala, cefalee, palpitatii, dispnee la efort fizic, scaderea poftei de mâncare, anemia hipocroma, micsorarea rezistentei organismului la infectii.

 Clorul intra în componenta clorurii de sodiu si participa la reglarea presiunii osmotice în tesuturi si celule, la normalizarea metabolismului hidric si la formarea acidului clorhidric de catre glandele stomacului. Clorul în componenta solutiei hipertonice a clorurii de sodiu micsoreaza transpiratia la lucrul fizic si temperatura înalta a mediului înconjurator. Clorul se elimina prin piele cu sudoarea, dar mai ales cu urina. Hipocloremia retine lichidul în tesuturi. La hipocloremie apare somnolenta, anorexie, slabiciune generala, voma, tahicardie, hipotonie, convulsii, pierderea constiintei, creste azotul rezidual în sânge. Produsele alimentare naturale nu sunt bogate în clor. Clorul patrunde în organism cu clorura de sodiu adaugata în bucate.

 Iodul asigura functia normala a glandei tiroide, în lipsa lui apare gusa. Iodul se afla în cantitati mari în produsele marii (peste, alge s.a.), în oua, ceapa, usturoi. In localitatile cu continutul mic de iod în apa este marit pericolul de aparitie a gusei endemice, de aceea se recomanda a folosi sarea de bucatarie iodata. Dar trebuie stiut ca iodul nu este stabil si termenul de valabilitate a sarii iodate este de 6 luni.

 Fluorul se afla în dinti, oase, muschi, glandele endocrine. În lipsa lui apare caria dentara. Continutul înalt de fluor în produsele alimentare si apa potabila provoaca fluoroza (manifestata prin osteoscleroza, smaltul dintilor capata un aspect granular). Sunt bogate în fluor ceaiul, laptele, galbenusul de ou, pestele de mare, spanacul, tomatele si apa de baut.

 Cuprul intra în componenta unor enzime, intensificându-le actiunea, a proteinelor, participa în metabolismul fierului, mareste actiunea hipoglicemica a insulinei. Insuficienta lui în organism provoaca anemie. Cupru se afla în cereale, leguminoase, cartofi, coacaze negre, diferite fructe, legume.

 Manganul contribuie la eritropoieza si sinteza hemoglobinei, joaca un rol în reglarea metabolismului glucido-hidric, în biosinteza colesterolului, poseda actiune lipotropa, hipoglicemica, este necesar pentru cresterea normala, pentru metabolismul tesutului conjunctiv. Insuficienta de mangan în organism provoaca hipercolesterinemie, voma, greata, scaderea masei corporale, anemie. Sunt bogate în mangan cerealele, leguminoasele, nucile, ceaiul, cafeaua. Continutul de mangan în carne, peste, oua este mic.

Zincul este necesar organismului pentru cresterea normala, dezvoltarea si maturizarea sexuala, normalizarea hemoglobinei si a proceselor de regenerare a tesuturilor, are actiune lipotropa, îmbunatateste starea imunologica a organismului, intra în componenta insulinei si mareste actiunea ei hipoglicemica.

Carenta zincului în organism se exprima prin retinerea cresterii la copii si a dezvoltarii lor sexuale, scaderea poftei de mâncare, prin anemie, hepatomegalie.

Sunt bogate în zinc carnea, pestele, ficatul, ouale, brânzeturile, nucile, cerealele, ciupercile.

 Cobaltul intra în componenta vitaminei B12, participa la maturizarea eritrocitelor si sinteza insulinei, stimuleaza hemopoieza si procesele de crestere. La insuficienta cobaltului în organism scade pofta de mâncare, apare anemie, casexie, ataxie. Sunt bogate în cobalt varza alba, morcovul, sfecla, tomatele, strugurii, coacazele negre, ficatul, pestele.

 Arseniul este un tonic, stimulant al poftei de mâncare. El înlesneste respiratia si actioneaza binefacator în dermatoze. Insuficienta lui în organism provoaca oboseala generala, lipsa poftei de mâncare, anemie, afectiuni respiratorii, eczeme, psoriazis, acnee. Arseniul se gaseste în germenele de grâu, orez, usturoi, varza, spanac, nap, morcov, cartofi, mar s.a.

 Bromul este un sedativ al sistemului nervos, utilizarea lui este binevenita în insomnie. El se gaseste în mar, struguri, fragi, pepene galben, usturoi, sparanghel, morcov, telina, varza, ceapa, praz, tomate.

 Nichelul stimuleaza functia pancreasului si se indica în diabet. Se gaseste în morcov, varza, spanac, fasole, ceapa, tomate, struguri.

 Strontiul participa la procesele de osificare. Se observa paralelism în continutul de calciu si strontiu în tesuturi. Continutul de strontiu în organism se mareste cu vârsta si depinde de alimentatie. Strontiul se retine în organism folosind o ratie alimentara saraca în calciu. Produsele alimentare bogate în calciu retin în organism o cantitate mica de strontiu. Patrunderea în organism a strontiului în cantitati mari deregleaza procesul de osificare si provoaca rahitismul de strontiu. Spre deosebire de rahitismul obisnuit, aceasta maladie nu se trateaza cu vitamina D si cu ratia alimentara bogata în calciu si fosfor. în localitatile cu un continut mare de strontiu în sol apare rahitismul de strontiu la animale si boala Urov (boala Kasin-Bek) la oameni. Dupa parerea unor savanti aceasta boala poate fi considerata ca o varianta a rahitismului de strontiu la oameni.

Beriliul deprima fosfataza alcalina si, ca urmare, si procesul de osificare. Sarurile de beriliu actioneaza asupra procesului de sinteza a fosforului neorganic din acizii nucleici.

Sarurile de mangan deprima actiunea beriliului asupra fosfatazei. Surplusul de beriliu provoaca în oase dereglari ca la rahitism si nu se supun tratamentului cu vitamina D.

Continutul înalt de beriliu în organism deprima cresterea celulelor si regenerarea tesuturilor. Intoxicarea acuta cu beriliu provoaca necroza în ficat si canaliculele rinichilor.

 Molibdenul contribuie la sinteza proteinelor vegetale, activeaza transmiterea aminoacizilor proteinelor. Surplusul de molibden în organism provoaca uraturie, guta. Lipsa molibdenului în sol micsoreaza continutul aminoacizilor si acidului ascorbic în plante.

 Cromul participa în metabolismul proteinelor, colesterolului, glucidelor. Deficitul de crom în organism reduce sensibilitatea tesuturilor la insulina, înrautateste asimilarea glucozei în tesuturi si sporeste continutul glucozei din sânge. În crom sunt bogate pâinea neagra, crupele, leguminoasele, legumele.

 Siliciul joaca un rol important în sistemele osos, vascular, respirator. Intervine la formarea tendoanelor, pielii. Este implicat în tratamentul aterosclerozei, hipertensiunii, dernineralizarii, rahitismului, oboselii generale. El îsi asuma un rol plastic si functional în fenomenele de nutritie generala, joaca un rol în diversele procese de dezintoxicare. Siliciul se gaseste în târâtele de cereale, în usturoi, în nap si în alte produse vegetale.

 Litiul este un echilibrant psihic, indicat în cazuri de insomnie, melancolie, oboseala, psihastenie, stari depresive. El se întâlneste în numeroase produse vegetale.

   Vitaminele sunt substante organice necesare cresterii si bunei functionari a organismului, pe care organismul le fabrica in cantitate insuficienta pentru a-si acoperi nevoile (vitaminele B6, B8, D, K) sau pe care nu le poate sintetiza.

   Vitaminele trebuie deci aduse prin alimentatie sau, in lipsa, prin medicamente. Toate sunt continute in laptele matern, dar nu intotdeauna in cantitati suficiente (vitamina K, in special, trebuie sa faca obiectul unei suplimentari medicamentoase sistemice la nastere). Structura chimica si rolul biologic al celor treisprezece vitamine cunoscute in zilele noastre (acid folic, vitaminele A, B1, B2, B5, B6, B8, B12, C, D, E, K si PP) sunt foarte diferite. De altfel, vitaminele actioneaza in doza mica, singure sau in mod sinergic, si nu au nici o valoare energetica.

   Vitaminele se clasifica, de obicei, in doua grupe: vitamine hidrosolubile (solubile in apa), care grupeaza vitamina C si vitaminele din grupul B (B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP), si vitamine liposolubilecare grupeaza vitaminele A, D, E si K. 55471uru77hvz3t

      Vitamina A

   Mai este cunoscuta si sub numele de retinol, vitamina antixeroftalmica sau vitamina cresterii. In stare pura se prezinta sub forma de ulei (vit. A2) sau cristale (vit. A1) de culoare galbena .

   Este extrem de sensibila la lumina, in special la radiatii ultraviolete. In plante se afla sub forma de provitamine A - carotenoidele, dintre care cel mai cunoscut este beta-carotenul. La nivelul ficatului si intestinului acestea sunt transformate in retinoli.

   Beta-carotenul este un colorant natural netoxic, care se foloseste in industria alimentara, farmaceutica, medicina, cosmetica si in hrana animalelor,el se gaseste in toate legumele si fructele, dar in cantitate mai mare se afla in morcov, spanac, urzici, varza, macese, rosii, citrice, catina, pepeni, porumb etc. Cantitatea zilnica necesara de beta-caroten este de 5000 - 8000 UI.rv471u5577hvvz

   Vitamina A se gaseste ca atare in uleiul de peste, ficat, lapte, galbenusul de ou, unt. Vitaminele A au un rol important in cresterea organismelor tinere, in protejarea mucoaselor si in procesul vederii.

   Hipervitaminozele A provoaca fenomene toxice si fragilitate.

      Vitamina B

B1

Vitamina B1 este numita si vitamina antiberiberica .A fost izolata in anul 1911 de Funk, din taratele de grau. Windaus si Wiliam ii stabilesc in anul 1931 constitutia chimica. Vitamina B1 este solubila in apa, alcool. Solubilitatea ei creste in mediu alcalin. Are un miros caracteristic si obisnuita este stabila la o temperatura, peste 100 grade C se descompune.

Absorbtia si metabolismul. Vitamina B1 extrasa din alimente sau sintetizata de bacteriile intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subtire. Prin resorbtia intestinala ajunge in sange sub fo a libera.

E xcretia vitaminei B1 se face pe rm cale renala in cantitati de 50-250 micrograme. Valori mai mici de 40 de micrograme indica carenta vitaminei B1.

Vitamina B1 intervine in procesele metabolice de baza ale organismului, cu rol de coenzime. Participa la procese generale de oxireducere, regleaza schimburile gazoase, joaca un rol important in functiile sistemului nervos central si periferic si a glandelor endocrine. De asemenea, intervine in metabolismul apei si regleaza functiile motorii, secretorii si de absorbtie digestiva.

Surse: in alimente de origine vegetala (cereale mai putin legume) si animala (carne, peste, lapte, oua etc). Cele mai mari cantitati de vitamina B1 se gasesc in drojdia de bere, in coaja si germenii boabelor de grau.

Antivitamina B1 (piritiamina, neopiritiamina etc). Produc fenomene paralitice.

B2

Vitamina B2 se mai numeste si vitamina hidrosolubila de crestere . Este termostabila (rezista si la 120 de grade C), solubila in apa si alcool, cu solubilitate crescuta in mediul alcalin.

Vitamina B2 a fost izolata pentru prima oara in anul 1933 si sintetizata de Kareer in 1935.

Absorbtia si metabolismul. Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma libera, dupa care ajunge in ficat si rinichi. Nu se depoziteaza in organism. Eliberarea se face prin fecale si mai putin prin urina. Intervine in procesele de oxireducere, in metabolismul glucidelor, lipidelor in funtiile sistemului nervos, a aparatului vizual si are rol antitoxic (plumb, mercur).

Surse: alimente de origine animala (lapte, oua, ficat, creier, splina), crustacee si unele vegetale (spanac, salata verde, rosii etc).

Vitamina B2 poate fi sintetizata de unele bacterii.

B3

Vitamina B3 (PP) cuprinde acidul nicotinic si amida acidului nicotinic cu proprietati aproape identice precum si o serie de derivati ai acidului nicotinic.

Nucleul de baza al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon si un atom de azot. Acidul nicotinic si amida nicotinica sunt substante cristaline, incolore, solubile in apa, alcool, termostabile.

Absorbtia si metabolismul. Sunt absorbite la nivelul intestinului de unde patrund in sange. Se elimina prin urina, fecale, tranpiratie.

Vitamina B3 previne si vindeca pelagra, caracterizata prin tabloul simptotic a celor “trei D”(dementa, diaree, dermatita). Ele participa de asemenea la procesele de oxireducere, la metabolismul glucidelor, proteinelor, a produsilor pigmentari si influenteaza sistemul nervos si activitatea unor glande cu secretie interna. Este binecunoscuta si a actiunea vasodilatatoare a vitaminei B3.

Surse: alimente vegetale mai ales in coaja boabelor de cereale, in drojdia de bere, alimente de origine animala (carne, rinichi, ficat)

Antivitamina B3 (acetilpirimidina) substanta cu structura apropiata de aceea a vitaminei B3 dar cu actiune antogonista.

B4

Vitamina B4 (adenina) are functii si indicatii terapeutice, mai putin cunoscute. Ea alaturi de alte vitamine B, intervine in functiile sistemului nervos cat si cele ale sistemului hematopoietic.

Carenta vitaminei B4 modifica echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei si granulopeniei.

Administrarea sulfamidelor si a antibioticelor creste consumul de vitamina B4. Ea are un rol important in metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, in functiile suprarenalelorsi a proceselor cresterii.

Surse: alimente din regnul animal si vegetal. Cea mai importanta sursa este drojdia de bere.

Sintetizarea vitaminei B4 de catre flora bacteriana intestinala este redusa la om.

Absorbtia vitaminei B4 se realizeaza la nivelul intestinului subtire. In sange, concentratia cea mai mare de vitamina B4, este in hematii.

Eliminarea vitaminei se face prin urina, fecale, transpiratie.

B6

Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul si piridoxamina. In mediu alcalin si acid sunt sensibile la lumina.

Regnul vegetal ofera o importanta sursa de vitamina B6.

Sursele de obtinere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din aceasta grupa.

Absorbtia vitaminei B6 se realizeaza la nivelul intestinului sub forma libera si mai bine combinate cu proteine. In organismul animal predomina piridoxamina. Vitamina B6 intervine in metabolismul substantelor organice si intra in compozitia unui mare numar de enzime cu functie de oxidoreducere. Participa la biosinteza sfingozimei cu rol in metabolismul lipidelor.

Eliminarea vitamine B6 se face in cea mai mare masura pe cale renala si scade cu varsta.

B12

Vitamina B12 este compusa din substante cristalizate, de culoare rosie, solubile in apa si alcool, stabile in aer si in mediu acid. Sunt semirele la actiunea oxidantilor, bazelor si acizilor puternici. Rezista la 120 de grade C, timp de 20 minute.

Vitamina B12 se gaseste mai putin in regnul vegetal si mai mult in alimentele de origine animala (ficat, splina, creier, muschi). Principala sursa de vitamina B12 este sinteza microbiana.

Biogeneza vitaminei B12 are loc sub actiunea a numeroase bacterii din sol si a bacteriilor intestinale, mai ales din colon.

Absorbtia si metabolismul. Absorbtia vitaminei B12 se realizeaza la nivelu mucoasei intestinale, in prezenta unui factot intrisec produs de mucoasa gastrica si cu care alcatuiesc factorul antipernicios depozitat in ficat.

Vitamina B12 absorbita si retinuta la nivelul intestinului pierd proprietatea de a difuza, reconstituind prima faza a absorbtiei intestinale. Factorul intrisec are rol de protectie in absorbtia intestinala prin formarea unor compusi de inactivare a vitaminelor B12. Factorul intrisec activ fixeaza pana la 264 de micrograme vitamina B12\mg.

Vitamina are rol in hematopoieza si mai ales in eritropoieza. Cea mai importanta actiune a acestei vitamine este anemia pernicioasa de tip Biernner, unde intervin modificari ale trombocitelor sau chiar leziuni degenerative nervoase.

B13

Vitamina B13 are structura chimica asemanatoare acidului azotic, constituie un principiu component al complexului B, cu rol in stimularea cresterii puilor, porcilor.

B14

Vitamina B14 este extrasa din urina umana, are rol in hematopoieza.

B15

Vitamina B15 (acidul panganic) se gaseste in alimente de origine animala.

Intervine in procesele enzimatice si, in cantitate de 2 mg\zi acopera nevoile organismului.

B17

Nu, nu este vorba de binecunoscutul bombardier american! Este vorba despre o vitamina, mai puþin cunoscuta, dar foarte “controversata” in lumea medicala. Dupa ani de cercetari, biochimistul dr. Ernest Krebs a izolat, in 1950, o noua vitamina pe care a denumit-o B17 – cunoscuta ºi sub numele de amigdalina (sau laetrile).

Se face din ce in ce mai auzita opinia conform careia cancerul ar fi o boala cauzata de o deficienþa nutriþionala. Nu ar fi vorba despre o bacterie, un virus sau o toxina misterioasa, ci pur ºi simplu despre absenþa unei substanþe pe care omul modern a eliminat-o din dieta sa: vitamina B17.

Samburii de caise – pe care ii mancam cu mare placere cand eram copii – sunt cea mai bogata sursa naturala de vitamina B17. In general, seminþele fructelor (mai puþin citricele) conþin aceasta substanþa, care le confera un gust amarui, specific. Conform studiilor dr. Krebs, consumul zilnic a 7-10 samburi de caise previne apariþia cancerului

Vitamina C

Este acidul ascorbic, sau vitamina anti-scorbutica. Are o importanta capitala pentru organism, intervenind in procesele de oxido-reducere. Are rol anti-infectios, tonifiant, participa la detoxifierea organismului si la folosirea rezervelor de fier, protejeaza vitaminele A si E, economiseste vitaminele din complexul B.

Vitamina este sensibila la temperaturi ridicate, la actiunea oxigenului si a luminii.

Vitamina C catalizeaza formarea si mentinerea colagenului (component de baza al substantei fundamentale intercelulare). In lipsa vitaminei C, substanta colagenica dintre celulele endoteliului capilarelor se degradeaza si apar hemoragii la nivelul gingiilor, muschilor, tegumentelor, etc.

Ca urmare a pierderilor de sange si a diminuarii absorbtiei fierului apare anemia intalnita in scorbut.

Gingiile sangereaza usor, spontan sau la traumatisme minime, dintii devin mobili si cad. Mineralizarea scheletului este alterata, fracturile se vindeca mai greu, cicatrizarea plagilor se face mai greu sau defectuos. Scade capacitatea de aparare a organismului fata de infectii, putand apare mai des, de exemplu, gripa sau tuberculoza pulmonara.

Vitamina C mareste rezistenta organismului fata de efectul toxic al unor medicamente sau substante chimice din mediul ambiant (plumb, mercur, benzen, etc.).

Efortul muscular, frigul si febra maresc consumul si necesarul de vitamina C. S-a demonstrat ca 10 miligrame zilnic reprezinta aportul necesar pentru prevenirea scorbutului. Ratia zilnica este estimata insa, pentru un adult normal, la cca. 30 miligrame. Fiind hidrosolubila si usor oxidabila, vitamina C se poate pierde usor in timpul pastrarii si prepararii alimentelor.

Produsele animale, cerealele, produsele zaharoase sunt lipsite de vitamina C. Singura sursa naturala este constituita de legumele si fructele proaspete. In Zonele cu clima temperata sau rece, unde productia de fructe este sezoniera, exista riscul aparitiei hipovitaminozelor in perioada de iarna-primavara, cand se recomanda un aport medicamentos de vitamina C.

Exemple de vegetale (100 grame) ce contin vitamina C (miligrame):

- patrunjelul 200

- napul 140

- ardeiul 120

- varza 120

- mararul 100

- lamaia 065

- portocala 060

- conopida 060

- spanacul 050

Vitamina D

Vitamina D se prezinta sub forma mai multor substante liposolubile (solubile in grasimi), care au efecte de prevenire si combatere a rahitismului (la copii) si a osteomalaciei (la adulti). Cele mai importante sunt vitaminele D2 si D3.

Vitamina D2 (ergocalciferolul) se obtine prin iradiere cu ultraviolete a unei provitamine continuta in anumite vegetale (ciuperci, drojdii, etc.)

Vitamina D3 (colecalciferolul) se formeaza prin iradierea cu ultraviolete a unui component al sebumului, secretat de piele.

Dupa absorbtia intestinala, respectiv prin sinteza cutanata, vitamina patrunde in sange si se depoziteaza preponderent in ficat, unde o parte se transforma in produsi mai activi (o a doua activare avand loc la nivelul rinichilor).

Datorita acestui comportament (mod de sinteza, activare, mecanism de actiune), vitamina D este asemanatoare hormonilor; printr-o comparatie la distanta, pielea, ficatul si rinichiul pot fi asemanate cu glandele endocrine.

Vitamina D intervine in absorbtia calciului si in fixarea lui pe matricea osoasa. In carenta de vitamina D, scade asimilarea si utilzarea calciului, oasele se pot deforma usor sub influenta factorilor mecanici (greutatea proprie, tractiuni, mici traumatisme), apar semnele tipice ale rahitismului: modificarea conformatiei oaselor cu demineralizare,transpiratii, lipsa sau micsorarea fortei musculare, tulburari digestive si tulburari de crestere. Copiii sunt obositi, prezinta un abdomen voluminos,au o rezistenta scazuta la infectii si fac forme grave de boala (pneumonii, enterocolite,etc.). De fapt, prin aceste complicatii infectioase este rahitismul mai periculos (decat prin sine insusi).

Hipervitaminoza D (realizata mai ales medicamentos - atentie, ca vitamina liposolubila se acumuleaza in organism in cazul aportului excesiv, pe mari intervale de timp) se traduce prin manifestari variate, de tipul tulburarilor digestive (constipatie, greata, varsaturi), pierderea poftei de mancare, oboseala fizica si intelectuala, deshidratare, tulburari nervoase si de comportament.

Deoarece principala sursa de vitamina D este sinteza cutanata, sub actiunea razelor solare, nu este bine definita ratia zilnica pentru om. Parerile specialistilor difera, unii considerand ca pentru un adult normal care isi desfasoara macar o parte din activitate in aer liber, nu este necesar aportul alimentar, fiind suficiente cantitatile de vitamina D formate la nivelul portiunilor de piele expuse luminii. Altii considera ca un aport de securitate de cca. 250 - 400 u.i. zilnic este relativ important, si este absolut necesar copiilor mici si femeilor in perioada maternitatii. Necesarul zilnic de vitamina D pentru adulti este de 100 - 150 UI, iar la copii de 120 - 200 UI. Se recomanda ca in cazul unor fracturi sau aparitiei unor tulburari metabolice ale calciului si fosforului, sa se mareasca doza zilnica la 500 - 700 UI.

Vitamina D se gaseste in special in produsele de origine animala, oua, peste, produse lactate grase:lapte integral, unt, smantana, frisca, branzeturi grase. Ficatul si margarina vitaminizata reprezinta alte surse de vitamina D. Excesul de vitamine D duce la demineralizarea oaselor.

Vitamina E

Numita si tocoferol, este esential implicata in mentinerea structurii si functionalitatii organelor genitale, avand si titlul de "vitamina fertilitatii". Cercetari ulterioare au dovedit faptul ca vitamina E asigura si troficitatea sistemului muscular, a altor organe si tesuturi, lipsa sau carenta ei determinand nu numai sterilitatea, dar si tulburari cardio-vasculare, in fiziologia neuro-musculara sau in metabolismul lipidic.

Nevoile organismului se situeaza intre 10 si 20 miligrame zilnic,cele mai bune surse fiind uleiurule extrase din seminte (soia, germeni de porumb, floarea-soarelui), mazarea, fasolea si painea intermediara si neagra (mult mai sanatoasa decat cea alba, rafinata).

In articolul urmator va vom oferi informatii despre vitaminele hidrosolubile ( complexul B si vitamina C).

Vitamina K

Desi ne intereseaza mai putin structura chimica, mentionam ca se cunosc trei vitamine K:

Vitamina K1, fitochinona, este sintetizata de frunzele verzi si prezenta in vegetalele verzi.

Vitamina K2, farnochinona, este sintetizata de catre microorganismele de putrefactie.

Vitamina K3, menadiona, este un produs de sinteza cu proprietatea ca este hidrosolubil (spre deosebire de celelalte).

Carenta de vitamina K se realizeaza fie prin aport alimentar redus, fie prin reducerea florei microbiene normale intestinale ca urmare a unor tratamente cu doze mari sau / si pe timp indelungat cu antibiotice, cunoscut fiind faptul ca principala sursa de vitamina este sinteza microbiana intestinala.

Hipovitaminoza K favorizeaza hemoragiile spontane sau dupa traumatisme minore, fiind perturbata coagularea sangelui.

Nu se cunoaste exact ratia zilnica necesara prin aport alimentar, fiind descrisa doza de 2 miligrame zilnic, la adult.

Principalele surse de vitamina K sunt legumele verzi, ficatul si, nu in ultimul rand, galbenusul de ou. Nu ocoliti, asadar, spanacul, salata, loboda, urzicile, mararul, leusteanul, ceapa verde, etc.

Vitamina P

Se mai numeste citrina si actioneaza sinergic cu vitamina C, avand partial si rol de "economisire" a acesteia. O parte din simptomatologia scorbutului este datorata carentei de vitamina P, acesta fiind mai usor de tratat cu suc de lamaie decat cu vitamina C sintetica.

Sursele naturale de vitamina P sunt fructele si legumele (lamaile, portocalele, strugurii, mandarinele, etc.).